duminică, 3 februarie 2013

aşteptând de Leonid Iacob


Azi,
am constatat cu uimire
că pietrele plecaseră la plimbare
printre oamenii
prea devreme  deveniţi statui.
Nu ştiu de ce ,
dar vorbeau cu tristeţe,
despre clipele
când mâinile oamenilor
le dăltuiau trupul,
transformându-le-n oameni
şi chiar despre unul,
Pygmalion,
ce-şi făurise-o iubită de piatră
căreia zeiţa iubirii
i-a dat viaţă...
Azi am constatat
că pietrele au plecat la plimbare
şi eu eram o statuie,
aşteptând zeiţa iubirii...
Azi...
Cine ştie...poate...

versuri doar de Bogdan Dumbraveanu

nu mai e timp pentru zbor
tocmai pentru asta sunt azi 
avioanele,
să înlocuiască
ceea ce puteam
face altădată
o viață întreagă, fără durere
cu risipă de timp însă

nu știm nimic
pentru ce am venit aici
ce avem de făcut
de ce e nevoie de lacrimi
sau zâmbete
cui ar trebui să-i închinăm
cui să-i refuzăm
viețuirea noastră,

sunt tot mai multe filosofii
sunt tot mai multe științe
neumărate feluri de pâine,
însă paradoxal îmi spui trist
tot mai putin timp
pentru ziua de mâine

aripile devin metalice
traseele precise, geografice
tot mai goale de dor

tocmai ca facem totul fără
a sti nimic ca o răzbunare
hotărâm că
nu mai e timp pentru zbor

Donaţie de Veronica Simona Mereuta

sunt vechi de-acum, chiar dacă fără preţ,
aceste aripi ştiau să mă poarte
când mâncam vise pe pâine, încă de cu zori,
în lume nu neapărat trebuiau să fie flori şi zâmbete,
cu cât era mai rece apa cu atât reuşeam să mă imbăt
fericirea era mai mult decât un cuvânt
de ce să-l rostesc,
de-ajuns era că sunt?!

am să le-aşez la o răscruce să mă uite de stăpân
aleagă, în loc, un vânt,o ploaie,zăpada în care să se piardă
ce-au învăţat o viaţă întreagă
iubire, regrete, amintiri să se spele
versul nescris, sămânţă să ajungă cu tot ce-ar avea un pom,
de îndulcit,umbrit şi-apoi de adormit un om
ostenit de rugăciuni, făr' de biserică şi cutia milei,
şi-atât!

Singurătate de Boris Ioachim

Pe cât de vast e Cerul – pe-atât de strâmb şi-ngust
Îmi pare că-i Pământul pe care traiu-mi duc…
Din fierea lumii noastre, cu resemnare gust
Şi–oriunde-mi îndrept paşii, mă simt un pui de cuc.

Mi-e soarele, adesea, un fel de blând reper
Însă, mai des, prin ceaţă, orbeşte bâjbâi, greu…
Încerc, vieţii mele – viaţă să-i ofer,
Până ce, la odihnă, m-o cere Dumnezeu.

Îmi curmă, pân’ la sânge, grumajii, jug de bou –
Deşi, cu disperare, să-l zvârl, mereu, încerc…
Dar ştiu că nu am vână, nici stofă de erou –
Şi, ca şi ceilalţi semeni, banal prin lume trec.

Gândesc senin la moarte, visând un zbor înalt
Şi-ncerc, spre bolta-albastră, privirea să-mi ridic…
Dar ştiu că mai aproape-i căderea – simplu salt
Spre ceea ce se cheamă, abstract şi sec: NIMIC.

Slăvim, mereu, viaţa – fără să ştim, de fapt,
Ce-nseamnă, cu ardoare, viaţa să-ţi trăieşti –
Căci junghiaţi de vicii, minciună şi de rapt,
Nu mai simţim, prin preajmă, suflări dumnezeieşti.

Dar, poate, că acesta ni-i rostul pe Pământ:
Să fim doar nişte trestii, ce se-ndoiesc năuc,
După cum se roteşte al sorţii rece vânt
Şi singuri să petrecem – ca puiul cel de cuc…

cascada de Ovidiu Oana-pârâu


Cosiţe,
arcuiri de gene,
sâni deluriţi ca provocări şi
coapsele menite să vegheze o
adumbrire, iar în vale
degete mici, fremătătoare
alint devin privirii ca minuni
când o pogor pe-a ta icoană
precum cascada spre genuni
desmiardă pietrele în goană
râul nu seacă niciodată
căderile-şi desface-n picuri
ca pe-o poveste adunată
şi risipită pe nimicuri
la apa scursă peste stâncă
se-adaug tunete din valţuri
puhoiul îşi reface-adâncă
curgerea-i lină printre maluri
pe care parcă plâng înalturi
ale cascadei madrigaluri.

bijutierul vieţii de Renate Müller

dintr-o piatră 
mi-a dăltuit inima
cu daltă de-argint

a cizelat suprafaţa
chipurilor cu o şoaptă

praful întunericului
s-a risipit

o ţine strălucitoare
în mâini
şi tresare fericit

în ea luminează iubirea

Iurie Osoianu

în iarna ceia taica nu voia să moară 
se zbuciuma pe laiţa sa din sărăieş 
mereu ruga să fie dus cumva afară 
să vadă, de nu vin dinspre Făleşti...

sau poate-a fi cumva dinspre Ungheni
şi-oi claxona la poartă ca pe vremuri
eu, trup din trupul lui de Osoieni
şi sânge şi suflare şi blestemuri...

simţea bătrînul că de moarte-i încolţit
că-i rândul lui să-i cerce ascuţişul coasei
dar înainte de-a pleca spre infinit
voia ca să mai stăm pe prispa casei...

să bem în doi un ultim păhărel de vin
şi să ne luăm un bun rămas, fără cuvinte
şoptindu-mi cam pe unde-n ţintirim
ar vrea să-i facă popa loc printre morminte...

şi să-mi mai zică cât îi pare rău
că s-a-însurat cu alta, după moartea mamei
în rest, aşa pe semne vrut-a Dumnezeu
în zbucum şi framint să-şi ducă anii...

dar n-a fost dat să fie. Am venit
când el zăcea-n sicriu şi-n resemnare
şi chipul lui cu-n zâmbet ostenit
parcă-mi şoptea o ultimă iertare...

în iarna ceia taica n-a murit
ci doar s-a dus, de unde nu se vine
s-a dus să stea în aşteptare, liniştit
să facă fiul meu un loc alături. Pentru mine...

aşternută-n dor de Renate Müller

ascult în liniştea-nserării
vibraţia corzii de vioară
ce tremură un dulce cânt
balada florilor de primăvară

scăpată-acum din griul iernii
din nou simt inima-mplinită
în al ierbii verdelui cuvânt
culca-voi muguri fericită

HD 02.02.2013 RM

Te-am văzut de Mariana Mihai

Te-am văzut, copilul Meu
Când Mă căutai în taină,
Dăruind din ce-i al tău...
Mă-mbrăcai cu câte-o haină.

Te-am văzut cum Îmi zâmbeai
Când eram prea întristat
Şi în braţe Mă strângeai...
Te-am văzut. Nu te-am uitat.

Te-am văzut, copila Mea
Când Mă căutai pe cale
Şi-Mi bucurai inima
Cuprinsă de dor şi jale.

Te-am văzut la ceas de rugă
Stăruind pentru dreptate,
Lăsând lacrimi să se scurgă
Dureroase... însetate.

Mi-ai dat apă, Mi-ai dat pâine,
O, ce mult M-ai bucurat...
N-ai zis: "Du-te! Vino mâine!
Acum sunt prea ocupat."

Te-am văzut şi prin spitale
Mângâindu-Mă la greu,
Lăsând treburile tale...
Te-am văzut mereu, mereu.

Mă priveşti şi nu-nţelegi...
Toate-acestea Mi le faci,
Ori de câte ori alegi
Pe semeni să îi împaci.

Nu uita, copilul Meu,
Printre lacrimi şi suspine,
Să faci binele mereu...
Se va-ntoarce tot la tine.

NU TE GRĂBI de Ioana Burghel

Omule
ai răbdare să descifrezi
viața
din toate cuvintele…
desfă trandafirul petală cu petală
totdeauna marginile sunt
mai aproape de mâine
de aceea
ai răbdare
cât cerul încă se înclină spre
răsărit
nu te grăbi să atingi prea devreme
locul
unde floarea-și plânge încă
neîmplinirea…
cu fiecare drum furat
ești tot mai aproape de umbre
nu te grăbi
lutul va fi tot acolo…