Iurie Osoianu

în iarna ceia taica nu voia să moară 
se zbuciuma pe laiţa sa din sărăieş 
mereu ruga să fie dus cumva afară 
să vadă, de nu vin dinspre Făleşti...

sau poate-a fi cumva dinspre Ungheni
şi-oi claxona la poartă ca pe vremuri
eu, trup din trupul lui de Osoieni
şi sânge şi suflare şi blestemuri...

simţea bătrînul că de moarte-i încolţit
că-i rândul lui să-i cerce ascuţişul coasei
dar înainte de-a pleca spre infinit
voia ca să mai stăm pe prispa casei...

să bem în doi un ultim păhărel de vin
şi să ne luăm un bun rămas, fără cuvinte
şoptindu-mi cam pe unde-n ţintirim
ar vrea să-i facă popa loc printre morminte...

şi să-mi mai zică cât îi pare rău
că s-a-însurat cu alta, după moartea mamei
în rest, aşa pe semne vrut-a Dumnezeu
în zbucum şi framint să-şi ducă anii...

dar n-a fost dat să fie. Am venit
când el zăcea-n sicriu şi-n resemnare
şi chipul lui cu-n zâmbet ostenit
parcă-mi şoptea o ultimă iertare...

în iarna ceia taica n-a murit
ci doar s-a dus, de unde nu se vine
s-a dus să stea în aşteptare, liniştit
să facă fiul meu un loc alături. Pentru mine...