TE MAI ÎNTORCI ? de Aurel Peteoaca

În mânăstirea ta mai este un singur loc...
Iar lumânări se sting sub fumul ca o boare,
Tăcerea mă cuprinde,durerile mă toc,
Te mai întorci vreodată floare de cicoare ?
În chinul unei poteci atât de întortocheate,
Pe crucia-mi ciuruită de aprige piroae,
Sâ arzi fidelă , pură, incinerînd păcate,
Iar eu sa te patrund ca picuri de ploaie

Nu te aştepta de Veronica Simona Mereuta

să mai ştiu cum e potrivit să încep
aşa cum timpul în plus n-am unde să-l adun
pot să te mângâi ca o morgană părasită de aripi
gustul amar va fi aromat cu una din licorile asemenea
pe care şi tu le-ai pastrat în beciul personal

cert este că suntem capabili a ne îmbăta
într-un târziu, cu sinele celuilalt,
doua slăbiciuni duc undeva
poţi să te prefaci uimit,
aşa,a încurajare?!

20.01.2013
VeSMe

Deopotrivă de Veronica Simona Mereuta

la egalitate cu multe dintre vorbele noastre
amintirea devine un cuvânt doar stratificând fericirea
până la definiţia paradigmei
inocenţa va fi, aşadar, acceptată
naivitatea doar boala ei lungă, cu prognostic de moarte sigură

poţi privi, dar nu fă greşeala de a atinge exponatele
lumea mea e mai bizară decât ţi-ai dorit-o
copacii cresc aşa cum îmi bate vântul
n-are să-i mai îndrepte de-acu',blândeţea vreunui dor
oricât de neîncercat ar fi

musafirii cu gânduri paşnice
vor şti să nu-i pună întrebări
odaia de oaspeţi are de-acum o singură uşă!

20.01.2013
VeSMe

no final de Bogdan Dumbraveanu

merg singur 
în jur cad ziduri
cu sunete colosale
se sparg
în lumină

nici un atom nu mă atinge
totul se face
cântec de eliberare

raiul se cucerește
prin spiralarea tăcerii
până se face muzică

până
inima mea alimentează
fiecare floare
fiecare piatră
fiecare viețuitoare

inimă așa cum trebuie

la nesfârșit

only time de Bogdan Dumbraveanu

un rai liliachiu
și verde, 
unde muzica mi se strecoară
ca o briză caldă
pe șirea spinării

lumina-i stare de spirit
din frunze din aer
din bulgări de sol gălbui
din vocea incredibilă
a zeiței

temple solitare
mărețe uitate
mereu regăsite
mândre
puțin imponderabile

cresc calm
pas cu pas în orizontul
unde în răsăritul veșnic
apun temerile

revin privire curioasă
dându-mi
târcoale

Adio...te iubesc... de Cornelia Stamati

Azi plange-n mine,lumea toata..

Si sufletu-obosit,s-a resemnat...

Nu ai schitat un gest cand ai plecat

Cu fruntea-n jos,cu tampla-ntunecata...

Degeaba hohoteam in pumnul strans

Cand n-am avut avut curajul,sa te strig!

Dar se facuse noapte ca-ntr-un plans

In cerul spulberat,incolacit de frig...

Ce oarba,inima gemea innebunita

Cand poarta ai inchis si tu te-ai dus!

Sa alerg?...de ce?...cand nu mai sunt iubita

Si-n gura tremuranda,cuvintele-au apus...

Cuvintele pe care si noi candva le-am spus...

Acel IUBESC ...dar nu a fost de-ajuns...

AMPRENTĂ de Aurel Peteoaca

Îţi sechestrez pumnul într-un sărut,
pe pieptul ce recidivează în necredinţă......
ca pe o tentativă neizbutită de răzvrătire,
gest de revoltă ambiguă,
dar dovadă de iubire absolută.
Gândul tău imaculat mi-a parvenit,întreg,
purtat pe rafale de vânt şi aripi de şoapte...
e atât de duios...şi atât de fierbinte.....
încât nu pot să-l citesc pe deaîntregul,
să-l pătrund în rădăcina tainelor sacre.
Te pipâi febril prin noapte.......
şi-mi clănţăne dinţii cănd te ating....
eşti ca o iarnă în care albul e cald,
paradox ce-mi ameninţă tâmpla cu tremur...
Te gust sub ţărmul pleoapei stângi,
acolo unde îţi fluturi evadarea semeţ....
şi mă mir...teribil mâ mai mir...
de lacrima ta ,văduvită precoce de sare.
Eu...cum mă ştiii...un pustiu,
cunoscut poate...sau poate arşiţă străină,
îţi alung cocorii nomanzi spre alte catarge,
e noapte...şi e atât de târziu......
doar pumnul mă muşcă,amprentă.....
şi pieptul aproape se sparge.
Tu...miră-te...de soarele scpătat spre asfinţit,
vis născut pe prispa buniciii....
într-un sat valah uitat de Dumnezeu,
dar mereu alintat de podul palmei.

DEGEABA de Aurel Peteoaca

Degeaba merg în vârful degetelor, azi,
deja te-am strivit,
odată....şi încă odată
şi ori de câte ori nebunia a evadat din mine,
nepământean....sau poate omenesc....
Nici măcar nu pot spune,
că a fost o întâmplare,
mie greu sa-ţi mai spun
cât de mult te iubesc....
Dă vina pe mine....
dă vina un pic şi pe soartă,
inima este cea pe care o calc
în vârful degetelor,
care niciodată nu iartă.

travesti de Bogdan Dumbraveanu

da e un timp 
când gândurile 
nu sunt altceva decât vise

somnul trebuie să fie bun
ori ochii larg deschiși

nu ceea ce-ți spun
doar zâmbetul nu se uită
cel cu care îți stau în cadrul ușii
întrebător a întrebare
retorică
cine ne-o mai fi adunat și pe noi

eram pe țărm și tu priveai
marea de toamnă
la întoarcere
ai cules trandafiri galbeni

iubire e sunetul valurilor
mișcate de lună

râsul tău de seară
mâinile mele atingându-te

cuvintele când tac
cum gândurile sunt mult
mai frumoase
ca vise

Mi-aduc aminte...odată, undeva în România de Renate Müller

Să ştiţi că îl iubesc pe Eminescu! Îl iubesc dintodeauna! Mi-amintesc să fi avut vreo 10-11 ani, aveam doi băieţi vecini (români) ce mergeau la liceu, la Timişoara. Stăteam în şanţul străzii, sau la poartă pe-o băncuţă unde citeam şi recitam poeziile lui. Cei doi liceeni, fraţi, discutau poezia, o analizau, mai ştiu şi eu ce vorbeau, în orice caz stăteam gură cască la ei, îi admiram, îmi plăcea să-i ascult deşi nu înţelegeam mai nimic. Cu mult drag mi-aduc aminte de acele timpuri din tinereţe. Am avut o copilărie frumoasă, mă jucam pe străzi, mergeam pe pajişti. Spălam în pârâiaşe mărgele de sticlă colorate, furate din abajurul lămpii, din camera bunicii, şi-mi făceam lănţişoare frumoase, pe care le purtam apoi la gât. Bunica mă certa de fiecare dată … mie nici că-mi păsa ! Abea când am fost mare mi-am dat seama, ce minunăţie am stricat, de câte ori vedeam abajurul zdrenţuit. Am trăit o libertate pe care copii noştri nu o mai cunosc, aici prin oraşe. Îmi plăcea mirosul frunzelor de mentă, strivite între degete, sau a frunzelor de nuc. Îmi amintesc aroma teilor din jurul bisericii, nici nu mai ştiu câte ore am petrecut în serile de vară acolo, cu prietenele, pe băncile sub tei. Am copilărit într-o comună aproape de Mureş şi în vacanţele mari mergeam singure, două trei fete, pe jos, sau cu bicicletele, la baie. Pe drumul lung până acolo ne povesteam istorioare adevărate sau inventate şi pline de mister. Parcă mai simt şi-acum soarele fierbinte pe piele şi praful moale prin care umblam desculţe…