Noapte pe mare de Elena Valeria Ciura

Pictează luna cercuri străvezii-
Îi fură marea lacrimi nencetat 
Şi dinspre mal , înspre pustii ,
Covor în scoici bătut şi nestemat.

O furie îşi dezgoleşte trupul
Eburnean, dar rece şi parşiv
Pe mateloţi îi vrea ca soţi în valuri-
Ofrandă în alginu-i coş, marin.

Privea Luceafărul spre vechiul far
Dar nicio umbră-n depărtare nu-i!
E tristă marea-n astă seară-
Un mic delfin apare cu un pui,

Se-nviorează, chiar sclipeşte valul
Şi stele se adună-n salbe albăstrii
Să ducă, la culcare, luna cu alaiul
Ce-ntrezăreşte-n spumă o nouă zi!

Şi fredonau pescarii cântec neştiut
Cu voci de bas, neînfricaţi cântau
Pe mal- neveste şi copii, copile
Cu strigăte de dor îi petreceau...

Zaniciuc Carmen

a fost ultima dată când frunza a căzut în felul acela
pământul s-a întors cu-n ceas în urmă
și pașii ei au mai putut dansa 
cu florile ce-și scuturau petalele

va călca pe ultima frunză
și se va face liniște
într-o adiere din toiul nopții
când mașinile nu mai trec decât rareori
și vocile șoptesc
ce nu poate fi rostit
ziua

Penumbre asupresc sidefuri de Ovidiu Oana-pârâu

Un vis, un pas spre noapte. Storuri

mişcate lin de adieri.

Sub preapărelnice-nvieri

de cânt de greieri prinşi în coruri

Întreţesut peste argintul

din soare oglindit selenic

sărut de alb, pe trup, alintul,

iatacu-l schimbă în jertfelnic.

Te dărui nopţii. Preagrăbite

penumbre asupresc sidefuri,

de nerăbdare cotropite

şi cu ardoare, reliefuri.

[din volumul Ucenic în dragoste - ciclul Senzuale]

Ninge de Ovidiu Oana-pârâu

Își cerne viața începutul,

Cu pace ne răsfață norii

Albind tristețea și urâtul,

Dând gir de mesager ninsorii.

Se trec păcatele-n cristale

Ca o iertare prin cuvânt,

Câmpiile devin vestale

Învăluite blând de vânt.

Troianul pare-o tresărire,

Un sân al timpului etern

Ce alăptează spre-mplinire

Răsadul ocrotit matern.

Aceste voaluri cad părelnic,

În aparenta nemișcare

Sub focul sacru, vechi jertfelnic

An după an desprins din soare.

Lăstarii se preschimbă-n lauri

Hrăniți cu seva frunzei moarte,

Fulgul și picul devin fauri

Ai vieții duse mai departe.

[din volumul SURORI METRESE TIMPULUI - ciclul Iarna]

Bunicul meu de Aurel Peteoaca

Bunicul meu îşi purta mândria la vedere,
Iar fruntea lui era, mereu, un cer de vară,
Albine îl culeg din flori şi-l reclădesc în miere
Şi osul lui sticlos ne ţine în picioare o ţară.

Bunicul meu era ţăran de viţă veche,
Iar astăzi Caru Mare îi aparţine lui,
Un sfânt ce-şi poartă caii doar pereche,
O taina la care se închină frunza de gutui.

Bărbat frumos pe care zeii ar fi fost geloşi,
Câmpiile îi venerau nobleţea atât de rară,
El se trezea întotdeauna la cântatul de cocoşi
Iar primăvara cu plugul,câmpul şi-l masoară.

Te visez adesea negustorule de cai,
Tu vinzi şi mai mereu negociezi iubire,
Iar azi probabil te tocmeşti,la fel, prin rai,
În târg la Călugăreni,trimite-mi căte-o ştire.

O lacrimă de Costel Suditu

Coboară soarele, îşi pleacă după dealuri geana roşă,
Ca un murmur, vântu-alintă bolta prinsă ca o broşă
Peste dragostile noastre,

Iar pe floarea noastră scumpă, străluciri de ochi măiastre,
Ca torentul ce inundă văi cu viaţă ce se naşte,
Se cobor şi se afundă,

În culori nemuritoare,
Codri, plini cu dragi izvoare,
Păsărele somnoroase
În descântece duioase
Şi-n mâhniri ori în regrete,
În frumoase epitete.

Şi cum vin şi se afundă
Ca-ntr-o liniştită undă,
Merg şi eu, cuprins de ele
Chiar de-s om,
Şi cu razele de stele
Peste pom,
Printre creanga parfumată
În popasul meu sub tei,
Cu privirea-nlăcrimată,
Vers, ofrandă-ţi dau să iei.

Dedicaţie Lui de Ovidiu Oana-parau

(În ochi clepsidra-și curge ...)

În ochi clepsidra-și curge spre înapoi lumina

Amestecând tenebra tăcerii în coșmarul,

În care rău-și varsă prin lacrimă amarul

De condamnat la viață, mărturisindu-și vina.

Din curcubeu, culoarea sedusă de-ntuneric

Se-mpuținează, cade, trecânduse-n abise,

Lângă jivine calpe de Cel de Sus proscrise

Să-și mântuie păcatul sub orizontul sferic.

Ard astre doar o clipă trecând răceala-n ghețuri.

Pierdută le e vlaga-n prelunga rătăcire

A razei lor firave schimbate în clipire,

Gângănii somnolente născând lactee cețuri.

Nepăsător e timpul la nefirești altare;

Pe drumul lui se-nșiră doar stele căzătoare.

Ene Adrian Daniel

Pe foaie de hartie
Tie dragoste ti-am scris
Te-am iubit in poezie
Aveam har nu sifilis

Toti dusmanii ma barfira
Pe la colturi de spital
Vad cum astazi se rasfira
Versul meu 'sara pe deal'

Eu de sus din bolta rece
Lucind tare va privesc
Si ma uit cum vremea trece
Peste neamul romanesc

E ZIUA VOEVODULUI DE LIMBĂ de Aurel Peteoaca

De ai merge şi pe ape,nu m-aş mira de loc,
Cobori în noi credinţă de suflet nepereche,
Căci rima-ţi scânteiază ca flacăra de foc,
Iubirea de Luceafăr ne păzeşte în veghe.

E ziua Învierii,un Paşte al poeziei noastre
Şi aducem un omagiu lui Mesia Mihai,
Tristeţi incinerăm în corola Florii Albastre,
Azi nemurirea coboară peste guri de rai.

Şi astăzi, râul,ramul,prieteni sunt doar ţie,
Tot fără soţ sunt plopii atât de cunoscuţi,
Eşti primul voievod descălecător de poezie,
Tu ne laşi, de fiecare dată, interzişi şi muţi.

Este iarnă şi ninge afară într-un fel anume,
Bădie Mihai eşti taină ce dăinui peste veac,
Te venerează îndrăgostiţii din această lume,
Din trupul tău se înfruptă,căci ţine loc de leac.

Iar Ţara ar doini şi astăzi până la cetăţile Hotin,
În limba dulce,sfântă,a lui Ştefan cel Mare,
Măria Ta,ne scapă, iarăşi, Basarabia de chin,
Cu versul tau deschide poarta de închisoare.

E ziua rimei si-a voievodului de Limbă,
În calendarul nostru liric e semn de poezie,
Te primim în suflet,cu harul tau ne scimbă,
Ne fă mai buni,mai nobili,sensibile Bădie.

Visând la tine-n primăvară de Boris Ioachim

Iubito, hai, uşor, întinde-mi mâna –
Te uită, în câmpuri, iarba a-nverzit!
S-a dus ninsoarea – a pierit şi bruma
Şi numai bună-i vremea de iubit.

Nu-i soare, dar frumos aleargă norii,
Spre zarea largă, bulucind-puhoi…
Şi s-au întors la casa lor cocorii -
Ştii? Primăvara vine pentru noi!

Deşi-n răstimpuri, din cer cade rouă,
Să-mi răcorească ochii-nfierbântaţi,
Speranţe – mii – răsar, de viaţă nouă –
Ce-or să ne prindă strâns îmbrăţişaţi.

Hai să-alergăm spre zarea vineţie –
Va răsări şi soare-ntr-un târziu…
Şi îmbătaţi de dulce bucurie,
Vom azvârli din inimi gând pustiu.

Iubita mea, te rog, atent priveşte:
Pământ şi cer – cum, tainic, se-nnoiesc…
Simţi, tu, din pieptul meu, cum viu ţâşneşte,
Un simţământ, curat, dumnezeiesc?!

E dragostea – ce face să-nflorească,
Noian de flori în pomii roditori
Şi-n sufletele noastre să rodească,
Dorinţe vii – şi-nvăpăiaţi fiori.

Iubita mea, să fim copii de-a pururi –
Nu-i nici o noimă în a fi adulţi!
Să ne-mbrăcăm iubirea în azururi –
Ca noi, în lumea asta – nu-s prea mulţi.

Hai să ne ascundem amândoi într-unul,
Ca nimenea, din lume, nicidecum,
Iubirii noastre să nu-i ştie drumul –
Şi doar iubirea să ne stea în drum.

…Iubito, hai, de mână, tu mă prinde –
Te uită, în câmpuri, iarba a-nverzit!
Privirea ta - privirea mi-o aprinde –
Şi numai bună-i vremea de iubit….