urmele paşilor mei
au trecut peste ape
urcând în corabia-nserării
pe-o frunză uitată tremura
lacrima neuscată
a trecutului
voalul alb se zbătea la geam
tras peste golul în care
stătea luna să cadă
alergam printre nori
îmi priveam umbra în
focul trandafirilor
din a căror petale
curgeau stropi de sânge
într-o Mare de dor
HD 06.01.2013 RM
marți, 8 ianuarie 2013
Femeie de Florina Sanda Cojocaru
Îţi sunt din pământeni cea mai nepământeană
Şi sfincşii se-odihnesc în visele-ţi păgâne.
Văzduhuri creolate ţi se aştern în palmăSultani de întunerici ţin nopţile cadâne.
Sibilele sfidează a lumilor blazare
Şi în zbicite ceasuri încă mai povestesc.
Îngeri pietrificaţi îşi cer un loc sub soare
Şi în vitraliul zilei cuvinte irosesc.
Îţi sunt din muritori a ta nemuritoare
Şi-n broderia vieţii cârpesc iubiri ce mor.
În ceruri de aramă un cântec oarecare
Îţi spune despre mine în zilele ce dor.
Îţi sunt o neiubire din multele-ţi iubiri.
În obsedante gânduri îţi tot rămân în minte
Şi cât ai vrea să ştergi de mine tăcute amintiri
În toamnele-ţi netoamne se caută cuvinte.
Îţi sunt dumnezeire în lumea ta- atee
Şi ruga ţi-e domoală, aproape mă dărâmă.
Din multele femei, mă vrei a ta femeie
Şi ceri în nopţi ce trec, din mine o fărâmă.
Îţi sunt puţin din toate şi mult mai mult din mine
În vară îţi sunt iarnă şi-n iarnă te-ncălzesc.
Şi mamă, şi iubită, copilul sunt din tine,
Îţi sunt nemărginire, cu tine mărginesc.
Îţi sunt război şi pace, blestem şi mângâiere,
Femeie-nefemeie, obsesie şi chin.
De ziua mă alungi, în noapte tu mă cere
Şi picură-ţi pe rană puţinul meu venin!
Îţi sunt o neiubire din multele-ţi iubiri,
Un drog în lumea-ţi fadă atât de necesar
Şi cât ai vrea să uiţi, să ştergi din amintiri,
Sfârşeşti iubind mai tare, fără să ai habar.
Mă rogi să-ţi fiu femeia ce visele îţi cheamă
Să-ţi fiu iubita care îţi ţine loc de mamă
Şi cât ai fi de falnic, cu moartea de te-ntreci,
În iarnă, fără mine, ţi-ar fi nopţile reci.
Îţi sunt când zi, când noapte, şi ură, şi iubire,
M-alungi, apoi mă cauţi, fugi de singurătate.
Îţi ceri cu disperare un drept la fericire
Şi-ajungi între milenii de mine jumătate.
Femeie-nefemeie, blestem şi mângâiere,
Un joc de alb şi negru, ce inima îl cere.
Şi sfincşii se-odihnesc în visele-ţi păgâne.
Văzduhuri creolate ţi se aştern în palmăSultani de întunerici ţin nopţile cadâne.
Sibilele sfidează a lumilor blazare
Şi în zbicite ceasuri încă mai povestesc.
Îngeri pietrificaţi îşi cer un loc sub soare
Şi în vitraliul zilei cuvinte irosesc.
Îţi sunt din muritori a ta nemuritoare
Şi-n broderia vieţii cârpesc iubiri ce mor.
În ceruri de aramă un cântec oarecare
Îţi spune despre mine în zilele ce dor.
Îţi sunt o neiubire din multele-ţi iubiri.
În obsedante gânduri îţi tot rămân în minte
Şi cât ai vrea să ştergi de mine tăcute amintiri
În toamnele-ţi netoamne se caută cuvinte.
Îţi sunt dumnezeire în lumea ta- atee
Şi ruga ţi-e domoală, aproape mă dărâmă.
Din multele femei, mă vrei a ta femeie
Şi ceri în nopţi ce trec, din mine o fărâmă.
Îţi sunt puţin din toate şi mult mai mult din mine
În vară îţi sunt iarnă şi-n iarnă te-ncălzesc.
Şi mamă, şi iubită, copilul sunt din tine,
Îţi sunt nemărginire, cu tine mărginesc.
Îţi sunt război şi pace, blestem şi mângâiere,
Femeie-nefemeie, obsesie şi chin.
De ziua mă alungi, în noapte tu mă cere
Şi picură-ţi pe rană puţinul meu venin!
Îţi sunt o neiubire din multele-ţi iubiri,
Un drog în lumea-ţi fadă atât de necesar
Şi cât ai vrea să uiţi, să ştergi din amintiri,
Sfârşeşti iubind mai tare, fără să ai habar.
Mă rogi să-ţi fiu femeia ce visele îţi cheamă
Să-ţi fiu iubita care îţi ţine loc de mamă
Şi cât ai fi de falnic, cu moartea de te-ntreci,
În iarnă, fără mine, ţi-ar fi nopţile reci.
Îţi sunt când zi, când noapte, şi ură, şi iubire,
M-alungi, apoi mă cauţi, fugi de singurătate.
Îţi ceri cu disperare un drept la fericire
Şi-ajungi între milenii de mine jumătate.
Femeie-nefemeie, blestem şi mângâiere,
Un joc de alb şi negru, ce inima îl cere.
Sarut in miez de noapte de Emil Marian
Un sarut ca o parere
Se afla-n apropiere,
Si s-a agatat de-o buza,
Cand i-a pus a sa ventuza.
Printre dinti si printre soapte,
Taie-acuma rasuflarea,
El venit in miez de noapte,
De unde se pierde zarea.
Printre buze se strecoara,
Trupul tot se infioara,
Gura moale-acum ofteaza,
Si sarut-mbratiseaza.
Gandurile delireaza,
Bratele incet adie,
Trupul il imbratiseaza,
Si iubirea e iar vie...
Se afla-n apropiere,
Si s-a agatat de-o buza,
Cand i-a pus a sa ventuza.
Printre dinti si printre soapte,
Taie-acuma rasuflarea,
El venit in miez de noapte,
De unde se pierde zarea.
Printre buze se strecoara,
Trupul tot se infioara,
Gura moale-acum ofteaza,
Si sarut-mbratiseaza.
Gandurile delireaza,
Bratele incet adie,
Trupul il imbratiseaza,
Si iubirea e iar vie...
O cățelușă de Bogdan Dumbraveanu
până și cățelușa Shakira,
adică Shaki mai pe scurt
mă compătimește
sincer uneori pentru
alungarea din Rai a
stră-stră-străbunilor mei
Adam și Eva
privirea ei calmă înțelegătoare
când sufăr în tăcere
pare să-mi spună
știu că-i greu
plătești pentru păcatele
stră-stră-străbunilor tăi care
până la urmă nici
nu sunt de un neam cu tine
numai pe la voi oamenii
sunt lucrurile așa ambigue
mă gândesc cum m-aș simti eu daca
pekineză cum sunt ar trebui
ar trebui să sufăr
pentru păcatele stră-stră-stră
lupoaicelor pe motiv că și lupoaicele
sunt tot un fel de cățele
văd că suferi
dar adevărata ta
problemă e că tu crezi
că tu mă hrănești pe mine
că tu mă ți pe mine
când e evident că
pe amândoi ne hrănește și
ne ține același Dumnezeu
care nu i-a izgonit din rai pe Adam și Eva
pentru că au mușcat dintr-un măr
ci pentru că au uitat prea repede din ce măr
au mușcat
ș-apoi nu uita că o ''mușcă''
nu se pune
dacă măcar s-ar fi jucat
serios de-a mușcatelea...
așa mă compătimește uneori
până și cățelușa Shakira
pe care de o vreme o tot mușcă purecii
adică Shaki mai pe scurt
mă compătimește
sincer uneori pentru
alungarea din Rai a
stră-stră-străbunilor mei
Adam și Eva
privirea ei calmă înțelegătoare
când sufăr în tăcere
pare să-mi spună
știu că-i greu
plătești pentru păcatele
stră-stră-străbunilor tăi care
până la urmă nici
nu sunt de un neam cu tine
numai pe la voi oamenii
sunt lucrurile așa ambigue
mă gândesc cum m-aș simti eu daca
pekineză cum sunt ar trebui
ar trebui să sufăr
pentru păcatele stră-stră-stră
lupoaicelor pe motiv că și lupoaicele
sunt tot un fel de cățele
văd că suferi
dar adevărata ta
problemă e că tu crezi
că tu mă hrănești pe mine
că tu mă ți pe mine
când e evident că
pe amândoi ne hrănește și
ne ține același Dumnezeu
care nu i-a izgonit din rai pe Adam și Eva
pentru că au mușcat dintr-un măr
ci pentru că au uitat prea repede din ce măr
au mușcat
ș-apoi nu uita că o ''mușcă''
nu se pune
dacă măcar s-ar fi jucat
serios de-a mușcatelea...
așa mă compătimește uneori
până și cățelușa Shakira
pe care de o vreme o tot mușcă purecii
APELUL BOCANCILOR de Aurel Peteoaca
Poeţi născuţi cu mausul în mână,
Legaţi de complezenţe reciproce,
Mediocritatea vă revendică,stăpână
Şi nu vă definiţi a fi,deloc,o voce.
Aveţi o normă de îndeplinit se pare,
Un plan de a silui măreţul nostru Vers,
Vă ascundeţi în pseudonim cu disperare
Şi fraudaţi tărâmul pur al unui Univers.
Poeţi ce trâmbiţaţi deşert la Lună,
Fapte banale şi arhicunoscute,
Eu uneori v-aş pune câte-o strună,
Ca să comiteţi delicte pe tăcute.
Poeţi prefabricaţi sub stele virtuale
Şi consemnaţi doar la un apel de seară,
Voi deja visaţi să accedeţi pe o cale
Şi să fiţi figuri în galerii de ceară.
Poeţi pe care nimicul vă animă
Şi îmbălmăşiţi cuvinte goale care sună,
Cănd nu scrieţi vă respect cu stimă,
Tăcerea voastră contează pentru Lună.
Legaţi de complezenţe reciproce,
Mediocritatea vă revendică,stăpână
Şi nu vă definiţi a fi,deloc,o voce.
Aveţi o normă de îndeplinit se pare,
Un plan de a silui măreţul nostru Vers,
Vă ascundeţi în pseudonim cu disperare
Şi fraudaţi tărâmul pur al unui Univers.
Poeţi ce trâmbiţaţi deşert la Lună,
Fapte banale şi arhicunoscute,
Eu uneori v-aş pune câte-o strună,
Ca să comiteţi delicte pe tăcute.
Poeţi prefabricaţi sub stele virtuale
Şi consemnaţi doar la un apel de seară,
Voi deja visaţi să accedeţi pe o cale
Şi să fiţi figuri în galerii de ceară.
Poeţi pe care nimicul vă animă
Şi îmbălmăşiţi cuvinte goale care sună,
Cănd nu scrieţi vă respect cu stimă,
Tăcerea voastră contează pentru Lună.
De ce mi-e dor de tine? de Lacramioara Lacrima
Si-as vrea sa fii cu mine?
Te caut, chiar adeseori,Vorbesc in gand cu tine
Privesc la stele, ma ascund,
Printre-ale lunii raze
In ele-ncetisor ma culc
Lumini ma fascineaza…
De ce apari in visul meu
Veghind tu al meu somn?
Zarind mereu doar chipul tau
Trezindu-ma cu dor…
Speranta-mi umple sufletul
Cand ziua se revarsa
Pe buze imi pui zambetul
Iar clipele-s frumoase…
De ce te-astept, nu obosesc?
Stiind ca ai sa vii
Caci, cu un dulce “te iubesc”
Placut ma mai mangai
Cu soapte calde ma imbraci
Cerceii dragostei imi pui
La gat o salba, ca ma placi,
Ca o pecete a dorului…
*
Acum, eu stiu, ca am aflat,
Mi-e dor ca te iubesc
Cu sufletu-mi nevinovat
In noapte te doresc…
Te caut si-mi apari in vis
Fiind iubitul meu
In cartea dragostei sta scris
Ca vom fi tu si eu
Iubindu-ne in timp si dor
Zile si nopti vor trece
De ne va fi greu sau usor
Cu dragoste-om petrece…
Am mai aflat ca orice zi
Tu ii vei da culoare
Scriindu-ti multe poezii
Iubirea este-o sarbatoare
De aceea, eu nu obosesc,
Cantand o fericire
Un giuvaer fara de pret
Dar minunat…ca-i de la tine,
Cand ploua constelez in stropi
Nicicand nu ma opreste vant
Chiar daca de dor nu mai pot
Ascult al dragostei cuvant…
*
Dacă vrei de Cătălin Codru
Dacă vrei să-mi faci un bine,
Scapă-mă te rog de mine.
Cu privirea ta albastră,
Păgubeşte-mă de-o coastă.
Ai aripa îndoită,
Stai cu mine pentr-o clipă
Sunt împrăştiat în gânduri,
Am rugină în carâmburi,
Lasă-mă să-aştept zorirea,
Să-mi astâmpăr risipirea.
Floarea zâmbetelor tale,
Îmi inundă- n cai zăbale
Mi se adună în simţire,
Toţi fiorii din trăire,
De când gust al tău sărut,
Port costum de deţinut.
Şi mi-e semn de întrebare,
Ce se naşte... ce se moare?
Cine-i ucis? Cel care moare?
Şi n-are timp să-şi spună Amin-ul?
... sau cel ce-i viu şi mort trăieşte,
Şi aruncă-n jurul său veninul?
Cum nu se nasc omizi din fluturi,
Nici tu nu mori, întâi te naşti,
De` nu trăieşti cum să te bucuri?
Te simţi tu viu? Te recunoşti?
Scapă-mă te rog de mine.
Cu privirea ta albastră,
Păgubeşte-mă de-o coastă.
Ai aripa îndoită,
Stai cu mine pentr-o clipă
Sunt împrăştiat în gânduri,
Am rugină în carâmburi,
Lasă-mă să-aştept zorirea,
Să-mi astâmpăr risipirea.
Floarea zâmbetelor tale,
Îmi inundă- n cai zăbale
Mi se adună în simţire,
Toţi fiorii din trăire,
De când gust al tău sărut,
Port costum de deţinut.
Şi mi-e semn de întrebare,
Ce se naşte... ce se moare?
Cine-i ucis? Cel care moare?
Şi n-are timp să-şi spună Amin-ul?
... sau cel ce-i viu şi mort trăieşte,
Şi aruncă-n jurul său veninul?
Cum nu se nasc omizi din fluturi,
Nici tu nu mori, întâi te naşti,
De` nu trăieşti cum să te bucuri?
Te simţi tu viu? Te recunoşti?
O zi de toamnă de Ene Adrian Daniel
A venit toamna rebelă,
N-am umbrelă,
Toată noaptea a plouat.
Pe-o cărare merg agale,
Calc petale
Ce-au căzut pe înserat.
Bate vântul prin grădină,
Cade lină
Trena brumei peste flori,
Toate în buchet suspină,
Se înclină
La pământ până în zori.
Gâzele pe la culcuşuri,
Fac retuşuri
Cu iarba ce-au adunat,
Au zidit încă din vară
O cămară,
Şi-un palat pentru iernat.
Mii de păsări călătoare
La izvoare,
Privesc cerul, astru-i dus,
La un semn gălăgioase,
Maiestuase
Se îndreaptă spre apus.
Pomii parcă nu au viaţă
Plini de gheaţă,
Fără frunze, fără cuci,
Lucesc în bătaia lunii
Ca tăciunii
Se transformă în năluci.
Pe o bancă ruginită,
Rar vopsită,
În al toamnei trist decor,
C-un buchet de orhidee
Pe-o alee,
Stă tăcut un scriitor.
Aşa e o zi de toamnă,
Ca o doamnă,
Schimbătoare vrei nu vrei,
De nu-i dai zilnic o floare
I se pare
Că-i pustiu în jurul ei.
N-am umbrelă,
Toată noaptea a plouat.
Pe-o cărare merg agale,
Calc petale
Ce-au căzut pe înserat.
Bate vântul prin grădină,
Cade lină
Trena brumei peste flori,
Toate în buchet suspină,
Se înclină
La pământ până în zori.
Gâzele pe la culcuşuri,
Fac retuşuri
Cu iarba ce-au adunat,
Au zidit încă din vară
O cămară,
Şi-un palat pentru iernat.
Mii de păsări călătoare
La izvoare,
Privesc cerul, astru-i dus,
La un semn gălăgioase,
Maiestuase
Se îndreaptă spre apus.
Pomii parcă nu au viaţă
Plini de gheaţă,
Fără frunze, fără cuci,
Lucesc în bătaia lunii
Ca tăciunii
Se transformă în năluci.
Pe o bancă ruginită,
Rar vopsită,
În al toamnei trist decor,
C-un buchet de orhidee
Pe-o alee,
Stă tăcut un scriitor.
Aşa e o zi de toamnă,
Ca o doamnă,
Schimbătoare vrei nu vrei,
De nu-i dai zilnic o floare
I se pare
Că-i pustiu în jurul ei.
sâmbătă, 5 ianuarie 2013
Neaparţinere de Costel Suditu
Eu, nu-mi mai aparţin în totalitate.
Ţie-ţi aparţin, în cea mai mare parte,
De aceea spun,
Că nu trebuie să te supun
Gândurilor,
Îndoielilor
Şi frigurilor
Părerilor…
De când mă eşti
Nu mă mai satur de mine,
Uimirilor tale fireşti,
Le dau sine.
Şi nu ştiu de unde nu-mi aparţin
Dar cert e femeie,
Că ce-a fost odată, drum cu pelin,
E-o uşă acum, fără cheie.
Ţie-ţi aparţin, în cea mai mare parte,
De aceea spun,
Că nu trebuie să te supun
Gândurilor,
Îndoielilor
Şi frigurilor
Părerilor…
De când mă eşti
Nu mă mai satur de mine,
Uimirilor tale fireşti,
Le dau sine.
Şi nu ştiu de unde nu-mi aparţin
Dar cert e femeie,
Că ce-a fost odată, drum cu pelin,
E-o uşă acum, fără cheie.
Fără Apocalipse de Bogdan Dumbraveanu
nu e timp pentru sfârșit
pentru adio
doar pentru trecere
ruinele trăiesc încă
vor mai spune cândva
poveștile viilor ce le cred moarte
zeii pleacă și vin
e un dute-vino celest
cu refugii arhitecturale
când ne-am găsit
și noi să trăim
draga mea,
oamenilor nu le mai ajunge
terra
ori pielea nu-i mai incape
visăm o casă pierdută pe un deal
la margine de pădure
unde să odihnim viețile noastre
ale celor ce mai viețuie prin ele
nu e timp de odihnă
doar pentru trecere grăbită
cine știe poate
vom rupe vitezei
un sărut
pentru adio
doar pentru trecere
ruinele trăiesc încă
vor mai spune cândva
poveștile viilor ce le cred moarte
zeii pleacă și vin
e un dute-vino celest
cu refugii arhitecturale
când ne-am găsit
și noi să trăim
draga mea,
oamenilor nu le mai ajunge
terra
ori pielea nu-i mai incape
visăm o casă pierdută pe un deal
la margine de pădure
unde să odihnim viețile noastre
ale celor ce mai viețuie prin ele
nu e timp de odihnă
doar pentru trecere grăbită
cine știe poate
vom rupe vitezei
un sărut
Abonați-vă la:
Postări (Atom)