cea mai frumoasă atingere a darului de Maria Belean

a fost
să descopăr gingășia privirii albastre
mai presus de ființă devenind sclavă
nu am nevoie să gândesc
buzele sunt ecoul spontan al rugii tale

iarăși singură
contemplu muntele sfântului semn Arunașalla
încă păstrează culoarea purpurie
acesta este fundalul limpede și luminos
al existenței sau ne-existenței
punctul de reper
imposibil să rezist farmecului său
orice aș face
oriunde m-aș afla
conturul blând rotunjit al crestei sale
desenează căderea-n gol
albastru adânc
strălucitor de stele fără număr
se boltește
licuricii transformă grădina
într-un covor de lumină plutitoare
o ultimă privire
o figură subțire și dragă întrezărită pentru ultima oară
la ultima pâlpâire a felinarului

plouă încet

urc în carul unei Urse
și mă scufund în noaptea înmiresmată
izgonită dintr-un măr

Iurie Osoianu

...S-au supărat divinitățile pe mine 
Și muzele la fel s-au supărat 
Și nici un vers de-o lună nu mai vine 

De undeva de-acolo , din înalt...

De la o vreme nu visez în versuri
Nici nu mă mir măcar, nici nu respir
Eu, cel ce trimiteam prin Universuri
Navete spațiale de delir...

De la o vreme m-am întors în lume.
Obișnuită . Complicată. Cenușie
În care sunt doar umbră fără nume
A unui nume ce scria Poezie.

De gheaţă floare la fereastră de Ovidiu Oana-pârâu

Un ger câinos se-aşează-n noapte,

Și ţintuieşte stele-n cale.

E-aşa de frig că-ngheaţă şapte

Straturi de-omături de pe vale.

Încremenesc pâraie-n unde,

Ca nişte nefireşti fantasme

Şi orice-i viaţă se ascunde.

Decorul, parcă-i rupt din basme!

Iar astrul nopţii pare-o umbră,

Ce-i strâmbă nopţii-nfăţişarea,

Făcând-o ca să pară-o sumbră

Lucire, ce chiorăşte zarea.

Sub chiciuri ologesc copacii,

Pierzându-şi crengile ce crapă.

Şi despuiaţi rămân săracii,

Când lăstărişul îşi îngroapă.

Apoi, sub soare-n dimineaţă,

Se-nmoaie-arsura din natură.

Doar vrăbii se întorc la viaţă,

Şi ciripesc cerşind căldură.

Copiii aciuaţi prin casă,

Uimiţi privesc de lângă glastră,

Cum frigu-ncepe iar să coasă,

De gheaţă floare la fereastră. 

RISIPIRI de Ioana Burghel

Suspine şi zâmbete răstignite
lacrimile
oglindă a durerii izvorâte

din noaptea
adâncă
prea adâncă
din inima ta
pasăre învăluită
într-o moarte
aparentă…

Urechea mea
aplecată mereu
în stânga
drumului tău
ca să cuprindă
zbuciumul valurilor
izbindu-se de stânci
ale unei mări
ce încă nu a învăţat
cum să trăiască…

Pentru ce toată
această agonie?

Pentru ce
această risipire
a fiinţei
în urmele lupilor
albi
acoperite cu zăpezi
timpurii?…

Spune-mi
pentru ce?...
IOANA BURGHEL

As dori... de Lacramioara Lacrima

As dori sa-ti dau o stea
Sa straluce-n noaptea ta,
Ea in soapte ca sa-ti spuna

"Te iubesc!" si " Noapte buna!"
Tu sa stii, sa o privesti,
La mine sa te gandesti,
Sa visezi ca sunt cu tine
Nicicand sa renunti la mine.
Mult soare ti-as darui
Sa ai parte zi de zi...
Razele sa te -ncalzeasca
De mine sa-ti aminteasca.
De cu zori si pana-n seara
Sa-ti aduc o alinare
Mangaieri tandre si fine
Si a mea privire lina...
As dori sa-ti dau o floare
Petale intr-o culoare
Iar cand o vei mirosi
Sa simti cat eu te-oi iubi,
In parfumu-i asa proaspat
Iubirea e far' de capat...
Caci, in gingasia ei
Simti puterea dragostei...
*
As dori sa-ti dau un nor
Ce-o sa picure usor
Cand atinge pielea ta
De-al meu dor a fremata,
Sa-ti doresti al meu sarut
Ca un vesnic inceput
Mana, tu sa o intinzi,
Stropii, toti, ca sa-i cuprinzi...
Nu pot sa iti dau o stea
Doar pe cer poate sa stea
Si nici soare n-as putea
Caci, dispare-n noaptea grea.
Dar pot ca sa te iubesc
Flori multe sa-ti daruiesc
Mangaieri in gesturi calde
Dragostea in suflet sade.
Norul vine cand el vrea
Ca sa-l iau…nu ar pleca
Poezie pot compune
Natura, in ea, a pune,
Speranta sa-ti daruiesc
Fericire cand citesti
Dragostea sa iti vorbeasca
Doar prin poezia noastra...

dolce far niente de Nuța Istrate Gangan

inutilitatea ar fi atât de dulce
dacă nu ţi-ai privi ceasul
din sfert în sfert de oră

nu mă poţi iubi cu timp măsurat
în vreme ce gura ta vrea săruturi
fără măsură

aveam aceeaşi direcţie
nu ştiu de ce
am început să mergem în sens invers
ca doi magneţi care se străduiesc să nu se atragă
traşi de braţe uriaşe de fier
în direcţii opuse

știi că nu am înțeles niciodată
legile ne-atracției
nici de ce trebuie
să te depărtezi
ca să te apropii

opreşte timpul
încuie uşa
aruncă cheia afară
în zăpadă

e atât de bine să nu facem
nimic

(altceva)

E răstignită chiciura pe brazi de Ovidiu Oana-pârâu

Ce geruri, Doamne ! Câtă-ncremenire

Ai aşezat în jurul nostru azi.

Rămân inerte fumuri spre boltire

Şi-i răstignită chiciura pe brazi.

În jur atoate-cele-s adormite.

Chiar razele îmi par să se chircească.

Printre troiene caută rebegite

Un loc, sau undeva să se-ncălzească.

Zăpada le răspunde-nfrigurată

Şi bocnă: - Eu abia mă ţin pe mine !

Cum v-a pierit căldura dintr-o dată ?

Pentru natură, sunteţi o ruşine !

Zadarnic nişte vrăbii se agită,

Căutând un ochi de apă să se-adape.

De spaimă se intorc la cuib în pripă

Şi ciripesc de tremur ca să scape.

În urmă vine seara. Ziua trece.

Fatalitatea albă înnoptează.

Fântâna-şi face sloiuri apa rece

Sub geruri viaţa iar agonizează.

ÎNMĂRMURIRE VIE de Stefan Oana Valentin

Pe ciorna simpl-a vieții, suntem pete
De nonculori cu ochii larg deschiși
Din toc, cernelurile stau acum să fete

Pierdute linii interzise de proscriși.

Cădelnițe cu jar de lemne rare
Descriu fuioare albe pe pereți
Organizând perdele, din petale
De fum, iluzii și izuri de asceți.

Matrițe aidoma și dure de iubire
Fără bavuri în plus ori după gât
Păianjeni prinși în colțuri fără fire
Ori cioburi tari, de spart tăcut.

Înmărmurirea e doar golul simplu
Din care noi, firav, ne-am înnăscut
Murirea vie, sânuri care-mi umplu
Un urlet sfâșiat și-un roșu început.

Ne zbatem într-o lampă, zicem, vie
Fără de gură, fund ori fără de peceți
Întotdeauna mâna-mi caldă să îți fie
Gură de foc sau mângâiere de poeți.

Glonț rătăcit în țevi aiurea, fără minte
Cep înfundat, făr’de licoare în butoi
Potecă regăsită de-acum printre morminte
Zbor aprig și nedrept, zâmbet acid de zei!

14 12 2012

ȘTEFAN OANĂ

ÎMBLÂNZITORUL DE ARIPI de Stefan Oana Valentin

Tu, pană dulce, pierdută-n căutare
Vino să îți descânt deochi de zbat
Copilule uimit, încă mai ai picioare

Pământul plânge surd de al tău drag.

Nu-ți arde tâmplele prea reci, de stele
Mângâie-ți zbuciumul înalt, de nori
Vino să creștem înzecita necădere
De dor, nicicând să nu mai zbori.

Îmbracă-te-n veșmânt de pământean
Și poartă blând, umil, povara morții
Să nu te pierzi, curent într-un ocean
Aici îți poți găsi destinu-n fața sorții.

În palma mea acum așează-te și plângi
Voi îmblânzi căderea-ți cruntă în țărână
Pășește mândru nu te târâ pe brânci
Din ultima ta zbatere de mână.

14 12 2012
ȘTEFAN OANĂ

Pianul (de pe terasă) de Elena Valeria Ciura

Soaptă clipocită 
Peste bolovani,

Şopot de căzute frunze,
Amintiri prin ani.
Stropii arămii -
Din paharul de cristal,
Se preling în linişte,
Urmărind un val.

Clinchet violin,
Sunet neînvins,
Paharul înspumat
Şi un zvon de plâns
Sub brăduţul ceruit
Încă nu s-au stins...

S-a oprit pianul-
Ecoul mai pluteşte,
Visul curge de la sine
Timpul nu se mai grăbeşte......

Bate-un clopot-,
Pe parchet se-aude-un toc
Pianul iar începe
Poate-un vals,
Ori step ori rock
Miezul nopţii! Artificii!
Sărutări sub vâsc
Trist, un an mai pleacă,
Trist, că nu-i un vis!