duminică, 11 noiembrie 2012

Fericirea mea… de Lacramioara Lacrima


Fericirea mea vine de la tine
Cu nuante roz tainic ma cuprinde
Atunci cand te aud sau cand imi vorbesti
Imi spui minunat ca tu ma iubesti…
Fericirea mea este ca o floare
Atat de frumoasa si mirositoare
Cu mult timp in urma a imbobocit
Azi are petale caci a inflorit.
Noi o ingrijim cu iubire aleasa
Sa ramana asa, sa nu se-ofileasca,
Cu multa caldura si multa lumina
Aducandu-mi nopti si zile senine…
Fericirea mea este ca un soare
Dimineata-n zori ce placut rasare
Raza lui calduta ma inveseleste
Zambetul pe fata pur mi-l potriveste,
Chiar daca apune in tarziu amurg
Clipele-nserarii in vise se scurg…
Si as vrea sa fiu steaua ce straluce
Cu nesat s-ating gurita ta dulce,
Sa simti fericirea care o traiesc
In noapte sclipind feeric iti soptesc:
“Somn usor iubite, sunt aici cu tine,
Atat de aproape-n gandurile pline…!”

Fericirea mea a sosit deodata
Fara sa o chem. si neasteptata
Rataceam pierduta in etern pustiu
Negandind ca fericita o sa fiu…
Inima-mi era strasnic ferecata
Tu ai gasit cheia si ai descuiat-o
Sufletul pe loc s-a descatusat
Misterul iubirii iute l-a aflat…
Cum l-a cunoscut a-nceput sa zboare
Ale mele brate, magice aripioare,
Ma inalta simplu catre fericire
Dreapta mi-este calea, pasind in iubire,
C-a fost o-ntamplare nici acum nu stiu
Ca e in zadar sau e prea tarziu
Fericirea mea daca a sosit
Cu drag ii rostesc “Bine ai venit!”
Vreau sa o traiesc, poarta s-a deschis,
A iubirii lume, o lume de vis…
Vraja ei cu dor in mine coboara
Eu iubind puternic pentru-ntaia oara
Lacrima in ochi nici ca mai apare
Rana din trecut parca nu mai doare
Ea s-a vindecat prin a ta iubire
Esti si vei ramane…a mea fericire…

FEMEIA de Ioana Burghel

Femeia ,,eterna poveste,,
Spre care, bărbaţii se-ndreaptă mereu,
Mereu încercând să ghicească,

Ce glumă - a făcut Dumnezeu,
Atunci când de soaţă le-a dat,
Această făptură drăcească ?

Si cum, şi de ce, dintr-o coastă,
Şi-o singură suflare, Divină,
Ea s-a-ntrupat, acolo-n Grădină ?
Mieroasă, frumoasă, isteaţă, păgână,
Cu ochi scânteind, ca firul de lună,
Un înger căzut în păcat !

La ,,Cum,, ? şi ,,De ce,, ?
Răspunsul nici azi n-au aflat !
De-aceea, de farmecul Ei, pe veci subjugaţi,
Tot caută coasta ce-au dat,
Şi lumea, de-aceea e toată-n păcat,
Căci Eva-i, Femeia, şi-Adam, e bărbat ! 

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

PLOAIA de Ioana Burghel

Răsuceşte vântul arborii-n pământ,
Peste toate, cerne ploaia asta, deasă,
Din mătase rară, nevăzute fire,

Ţes inima toamnei într-o mănăstire.

Iarba încă verde, ca-ntr-un joc ciudat,
Taie norii-n două, când s-au colorat,
Şi de-atâta ploaie, mâine va fi gri,
Cerul inunda-va alte sihăstrii.

O să cadă brume, pe tâmple, vremelnic,
Şi nevolnic, trupul ni s-o face humă,
Până când, prielnic, alt moment va fi,
Să ne nască iarba iarăşi flăcări vii.

ACTORUL ŞI ROLUL.. de Nicoara Nicolae-Horia

Staţi liniştiţi, nu vă mai deranjez,
Aşa spunea Actorul obosit,
Amirosea a toamnă prin livezi-

Rolul meu de-aici s-a isprăvit.

Era al vostru, nu l-aţi înţeles,
Aşa e Viaţa asta de ciudată!
Ce rol durut şi greu mi l-am ales
Când am întrat în scenă-ntâia dată.

De vă e dor de mine uneori
Jucaţi-l singuri, până-l mai puteţi
Şi-aşa e plină lumea de actori
Şi-aşa e plină lumea de poeţi..

îndemnul viei de Ovidiu Oana-pârâu


cu bunătatea mea răsfaţă
prietenii ce te-nconjoară
cu dragoste şi-a mia oară
beţi vinul ce-l aveţi în faţă

soarbe întâi de sănătate
de viaţă lungă şi putere
dar vorba să îţi fie miere
şi gândul cu seninătate

a doua închinare fie
pentru cei duşi de-acum departe
când drum şi vreme vă desparte
să-i pomenești fără trufie

într-un târziu pocal ridică
pentru strămoşii din pământ
şi nu uita să-ndrepţi cuvânt
de la opincă la vlădică

un ultim picur dăruieşte
ţărânei şi înalţă rugă
să strângă seve-n buturugă
în anul care se-nnoieşte

cu bunătatea mea răsfaţă
prietenii ce te-nconjoară
cu dragoste şi-a mia oară
beţi vinul meu ce-nseamnă viaţă

AMINTIRE VIE... de Patricia Serbanescu

vântul duios, m-adia în soare
şi răvăşindu-mi părul către mare
mă prinde-n amintirea încă vie

când pipăiam nisipul... lipit cu noi
de glie...

era sublim atunci, nespus de bine,
îmi aminteşte vântul, despre tine
ţâşneau scânteile timp şi răstimp
iubire zămislită pe alge...
şi nisip.

îndrăgostiţi, cu sufletul fierbinte
ne alergam în clipocit de valuri,
îmi vin în minte dulcile-ţi cuvinte
când încercai să mă ridici...
pe maluri:

- iubire, vei veni iar tremurând
cu-adierea-ţi parfumată în cuvânt?
ca un vulcan, lăsa-vei lava pe pământ
‘necându-mă în respiraţia ta
flămând?

cât mai doream să ne-ntâlnim în vară
şi-n suflete să presărăm fiori, spre seară
să luminăm nisipul cu străluciri cuprinse
în pletele ce-aşteaptă încă pe plajă,
neprelinse...

* * * de Iurie Osoianu

Singurătatea mea e catedrala 
Ce-am plăsmuit-o plămădindu-mi lutul 
Am ridicat-o pe diagonala 

Ce mi-a trasat-o însuși Absolutul

Singurătatea mea e genialul
Sorbit tăcut din cupa nebuniei
Şi eu care credeam că sorb nectarul
Din sobrul Absolut al veşniciei

Singurătatea mea e nostalgia
Poemului sfârșit din începutul
Acelui absolut din România
Mai singur decât însăși Absolutul...

09 noiembrie 2012
Moscova

eu mi-aş dori de Leonid Iacob


O săptămână doar? E prea puţin!
E mi-aş dori un veac de fericire
Şi mult mai multă speranţă şi iubire
Că nici un vas nu e de-ajuns de plin!

Că mările pe care navigăm
Au valul lor albastru-ntunecat
Şi-s cele ale unui vechi păcat
Prin care înotăm, tot înotăm.

Iar inima ni-e barca solitară
Fragilă, nestatornică şi rea
Şi o purtăm cu noi aşa cum este ea
Deşi e uneori atât de-amară.

E mi-aş dori un veac de fericire
Că vasul inimii nu e de-ajuns de plin
Ca să devină barcă de senin
Plutind pe marea de speranţă şi iubire.

Arogantei de Vali Zavoianu

S-o fi-ntâmplat vreodată să te-mpiedici
Să mai greşeşti căzând în vreun păcat
Aşa că nu -mi mai ţine mie predici

Eşti om şi tu, nu eşti sanctificat.

Când te frământă tot ce nu fac bine
Şi arzi de nerăbdare să mă cerţi
Încearcă să priveşti întâi la tine
Să vezi că eşti mai blând şi poţi să ierţi...

Şi-atunci când toată lumea ţi se pare
Că a greşit, nu-i bună de nimic,
Alege o oglindă la-ntâmplare
Şi-ncearcă să te vezi în ea un pic.

(Sunt mulţi judecatori pe-ntreg pământul
Şi-ncă mai mulţi de- aceia neplătiţi
Mai toţi în faţa lumii fac pe sfântul
Dar ei nu sunt deloc neprihăniţi.)

Aşa că nu vreau predici, judecată
Şi nici ipocrizii să mai înghit
Tu uită-te-n oglindă doar o dată
Şi o să vezi că vei tăcea subit.



Z.V., noiembrie 2012

Eu fiind cu tine prea iarnă ... de Ovidiu Oana-pârâu


(... o iarnă care nu ştie încotro s-o apuce)

Azi m-ai certat că sunt rece!
Fiind altfel, n-aş mai putea să-ţi ofer
nici frumuseţea frământărilor mele
nici orizonturi troienite
sub valsul aiuritor de cristale
ce se aştern formând pajişti diamantine
peste care vor trece arzând,
dimineţi somnoroase
sau apusuri sângerând grăbite.
Eu le ignor egal,
aşteptând să-mi pângăreşti imacularea
cu strălucirea ochilor
căutând ghiocei pe care-i vei salva
din strânsoarea gerului meu
doar cât să-i striveşti
în voluptuosul,
dar primul şi ultimul lor sărut.
Aş vrea să-ţi cuprind glezna, genunchiul,
coapsa, pântecul, sânii, obrajii
şi să te pătez cu bujori,
dar îmi reprim îmbrăţişarea
de teamă că fierbinţeala dăruirii
m-ar susura într-o prea timpurie primăvară.

Târziu,
îmi flagelez laşitatea cu un viscol de gânduri,
sub veghea indiferentă a somnambulelor astre.