Toamna-i foc de mânioasă
că azi iarna cea făloasă,
îmbrăcată cu beteală
a strigat perfidă : - Scoală!
Şi s-a răţoit la ea:
- Vezi, madamă, nu striga,
că nu-s surdă
şi nici pliurdă
şi deloc nu sunt absurdă.
Ce te tot burzuluieşti,
ori cu mine şuguieşti?
Vezi, coniţă-nzorzonată,
că eşti albă la păr, toată,
pe când eu sunt arămie,
şi poeţii îmi scriu mie
numai versuri romanţioase
şi mă tot poftesc prin case.
Pe când tu, bre, coană mare,
vii cu frigul cela mare,
că se-ncing centralele
şi se duc paralele.
Ia-o, soro, mai domol,
când cobori, mai dă ocol
şi adu a ta ninsoare,
la Crăciun , că-i sărbătoare.
iar de brazii ce-i albeşti
şi prin case-i pregăteşti,
nu te înfoia-n cocoaşă:
Îi aduce-un Moş, nu-o moaşă!
Astfel zise toamna care
Era tare cătrănită,
şi-a luat-o pe cărare
în ceţuri învăluită.
