Atât de singur sunt în noapte
Încât mă-ncearcă nemurirea.
Doar într-un colţ de suflet creşte
Răsadul ce mi-a dat iubirea.
I-am pus credinţa adăpost,
Să se-nfiripe şi să crească.
Îl ud cu lacrime curate
Şi îl aştept să înflorească.
E lung al florii anotimp,
Şi vânturi aspre-i dau târcoale,
Cercând s-o rupă de la mine,
Să o dezbrace de petale.
Vor s-o usuce, să se treacă.
S-o schimbe într-o simpla iască.
Eu nu renunţ, mă lupt cu lumea,
Iar floarea tot o să-nflorească.
Va creşte rădăcini în mine,
Ce mă-ntăresc şi-o fac dorită,
Peste un timp, când va fi floare,
Va şti de cine e iubită.
O să presare-n jur seminţe
Din care vor rodi lăstare,
Iar eu a lumii răutăţi
Le voi privi cu nepăsare.
miercuri, 24 octombrie 2012
Aceasta este dragostea… de Lacrimioara Lacrima
Aceasta este dragostea
Cu zambet, lacrima in ea,
Chiar daca nu zambesti mereu
Cand te incearca dorul greu…
Dar te inalta, te ridica,
Sa zbori in viata fara frica
Cand frunzele sunt spulberate
Sperantele sunt adunate,
In toamna, ploaia e vanjoasa,
Dar dragostea este frumoasa
Cand picurii iti cad pe fata
Din dragoste iei o povata
Ca sa iubesti fara a cere
Simtind in suflet mangaiere,
Ca fiinta care ti-e iubita
Poti sa o faci prea fericita…
Aceasta este dragostea
Cu vant mai dulce-n calea ta
Vara a ramas in nostalgie
Prezentu-i toamna ruginie,
Raza de soare-i mai firava
Norii se-ntind pe cer degraba
Si ne iubim cu-nduioasare
Ce daca vremea-i in schimbare…
*
Aceasta este dragostea
Te cheama sa visezi in ea
Plimbare lunga in dorinti
In asteptari ce ard fierbinti
Parcul e mut, s-a resemnat,
Copacii sunt insingurati,
Ma-ntorc pe-o-alee si ascult
O amintire care nu demult
In toamna, a-nfrunzit in mine,
Un gand ce s-a-ntalnit cu tine,
Sarut in ceas invesmantat
In cant de pasari ce-au plecat
O lacrima-n privirea mea
Cand am intors-o-n urma ta
Insa a iubirii aroma-n dor
Ne cheama iaras’ deseori,
Aceasta este dragostea
Vad chipul tau frumos in ea
In ochii tai sclipesc stelute
Fragute coapte-s pe gurita
O stralucire-i pe-al tau chip
M-aplec…o frunza s-o ridic
E galbena si vestejita
Ce bine ca iti sunt iubita…
*
Clipele in toamna sunt frunze aprinse ce cad pe pamant depanandu-i acestuia amintiri culese din soare, ploi,…resemnate, se intorc la somnul lor…visand tainic la verdele de altadata…dragostea este ca o simfonie a tuturor frunzelor care ne va canta in suflet in orice anotimp
Cu zambet, lacrima in ea,
Chiar daca nu zambesti mereu
Cand te incearca dorul greu…
Dar te inalta, te ridica,
Sa zbori in viata fara frica
Cand frunzele sunt spulberate
Sperantele sunt adunate,
In toamna, ploaia e vanjoasa,
Dar dragostea este frumoasa
Cand picurii iti cad pe fata
Din dragoste iei o povata
Ca sa iubesti fara a cere
Simtind in suflet mangaiere,
Ca fiinta care ti-e iubita
Poti sa o faci prea fericita…
Aceasta este dragostea
Cu vant mai dulce-n calea ta
Vara a ramas in nostalgie
Prezentu-i toamna ruginie,
Raza de soare-i mai firava
Norii se-ntind pe cer degraba
Si ne iubim cu-nduioasare
Ce daca vremea-i in schimbare…
*
Aceasta este dragostea
Te cheama sa visezi in ea
Plimbare lunga in dorinti
In asteptari ce ard fierbinti
Parcul e mut, s-a resemnat,
Copacii sunt insingurati,
Ma-ntorc pe-o-alee si ascult
O amintire care nu demult
In toamna, a-nfrunzit in mine,
Un gand ce s-a-ntalnit cu tine,
Sarut in ceas invesmantat
In cant de pasari ce-au plecat
O lacrima-n privirea mea
Cand am intors-o-n urma ta
Insa a iubirii aroma-n dor
Ne cheama iaras’ deseori,
Aceasta este dragostea
Vad chipul tau frumos in ea
In ochii tai sclipesc stelute
Fragute coapte-s pe gurita
O stralucire-i pe-al tau chip
M-aplec…o frunza s-o ridic
E galbena si vestejita
Ce bine ca iti sunt iubita…
*
Clipele in toamna sunt frunze aprinse ce cad pe pamant depanandu-i acestuia amintiri culese din soare, ploi,…resemnate, se intorc la somnul lor…visand tainic la verdele de altadata…dragostea este ca o simfonie a tuturor frunzelor care ne va canta in suflet in orice anotimp
luni, 22 octombrie 2012
Cad merele… de Nicoara Nicolae-Horia
De la ghiocei la crizanteme,
De la tine până mai târziu,
Ce plină mi-e grădina de poeme,
De la tine până mai târziu,
Ce plină mi-e grădina de poeme,
Să fie numai vreme să le scriu.
Prin vie vântul pribegind suspină,
Strugurii ei se odihnesc în vin,
Ultimele roiuri de lumină
Dinspre vară nu le-auzi cum vin?
Se duc grăbite dincolo de toamnă,
Nici să le număr nu mai ştiu de-acum,
Cad merele, ce bucurie, doamnă,
De vârsta mea lovindu-se postum.
Eu le ascult căderea lor şi tac,
La sân tu le adună dacă vrei,
Ce coapte sunt şi roşii, cum îţi plac,
Sunt mere oare, ori sunt anii mei?...
Prin vie vântul pribegind suspină,
Strugurii ei se odihnesc în vin,
Ultimele roiuri de lumină
Dinspre vară nu le-auzi cum vin?
Se duc grăbite dincolo de toamnă,
Nici să le număr nu mai ştiu de-acum,
Cad merele, ce bucurie, doamnă,
De vârsta mea lovindu-se postum.
Eu le ascult căderea lor şi tac,
La sân tu le adună dacă vrei,
Ce coapte sunt şi roşii, cum îţi plac,
Sunt mere oare, ori sunt anii mei?...
migrenă de Nuța Istrate Gangan
în ultima vreme
trec prin mai multe amurguri decât răsărituri
dimineaţa miroase nefiresc a ceai bolnav
trec prin mai multe amurguri decât răsărituri
dimineaţa miroase nefiresc a ceai bolnav
voci repezite neînțelese
se răsfrâng în ecouri absurde
palma ta întârzie
pe tâmpla încinsă
ochii ard goi şi febrili
ciocuri ascuțite și flămânde
aleg bucăţi de creier pulsând
şi le împart altor ciocuri hulpave
(e dimineaţă?
nu
este seară
dormi...)
intru într-un tunel
care-mi sfredeleşte creierul
cu un burghiu fierbinte și bont
umbre violete iși trec zădărnicia clipei
prin anotimpuri inexistente
neputința mea este vecină
cu o moarte utilă și blândă
palma subțire și osoasă
peste geana-mi uscată
închide ultima clipire
care se mai zbate în agonie
se răsfrâng în ecouri absurde
palma ta întârzie
pe tâmpla încinsă
ochii ard goi şi febrili
ciocuri ascuțite și flămânde
aleg bucăţi de creier pulsând
şi le împart altor ciocuri hulpave
(e dimineaţă?
nu
este seară
dormi...)
intru într-un tunel
care-mi sfredeleşte creierul
cu un burghiu fierbinte și bont
umbre violete iși trec zădărnicia clipei
prin anotimpuri inexistente
neputința mea este vecină
cu o moarte utilă și blândă
palma subțire și osoasă
peste geana-mi uscată
închide ultima clipire
care se mai zbate în agonie
Am învăţat să nu mai zâmbesc de Costel Suditu
Muşcând din cer de din partea mea de lume,
Am ajuns să înţeleg că
Nu mă hrănesc cu el,
Am ajuns să înţeleg că
Nu mă hrănesc cu el,
Unde poate că e prea zemos...
Era la început,
În locul naşterii mele;
Acolo am muşcat întâia oară.
Crăpau neîntâmplările
Eliberate aşa, spre a se întâmpla,
Rănindu-mi gura inimii
Ascunsă în gura cu dinţi,
Slută şi însângerată cu cerul ei
Eliberând tăceri
Luminiscente.
Ascultând vacarmul naşterii
Din cerul mușcăturii mele,
Identică, de altfel, cu prima, când
Mîncam zâmbet,
Am învăţat să nu mai zâmbesc.
Era la început,
În locul naşterii mele;
Acolo am muşcat întâia oară.
Crăpau neîntâmplările
Eliberate aşa, spre a se întâmpla,
Rănindu-mi gura inimii
Ascunsă în gura cu dinţi,
Slută şi însângerată cu cerul ei
Eliberând tăceri
Luminiscente.
Ascultând vacarmul naşterii
Din cerul mușcăturii mele,
Identică, de altfel, cu prima, când
Mîncam zâmbet,
Am învăţat să nu mai zâmbesc.
duminică, 21 octombrie 2012
ce bine-cântec de spartul chefului - de Bogdan Dumbraveanu
nu sunt prea plin
pitit in coşmelii
de piatră confecţionată
nici măcar de frică
nu văd deseori
ce se poate vedea
mă mir de aceea
când văd alteori
ce nu se poate
e simplu
străbunii mei
s-au hotărât să mă iubească
punându-mă la adăpost
de intemperii
de bestii
de îndoieli chinuitoare
de tot ce i-a
ţinut în viaţă
în pacea comfortului meu
să-mi plăsmui singur
intemperiile bestiile îndoielile
ca să-mi ajute şi această
muncă l-au inventat ei
înşişi pe
Freud
ce bine, vă spun
comeseni, că nu au băut tot vinul
ori că nu au apucat să-l
psihanalizeze pe Bachus,
să-l exileze
într-un spital de psihiatrie
aşa îmi vine mult mai uşor
acum la spartul chefului
să aştern o lacrimă
pe mormântul lor
nu sunt prea plin
pitit in coşmelii
de piatră confecţionată
nici măcar de frică
nu văd deseori
ce se poate vedea
mă mir de aceea
când văd alteori
ce nu se poate
e simplu
străbunii mei
s-au hotărât să mă iubească
punându-mă la adăpost
de intemperii
de bestii
de îndoieli chinuitoare
de tot ce i-a
ţinut în viaţă
în pacea comfortului meu
să-mi plăsmui singur
intemperiile bestiile îndoielile
ca să-mi ajute şi această
muncă l-au inventat ei
înşişi pe
Freud
ce bine, vă spun
comeseni, că nu au băut tot vinul
ori că nu au apucat să-l
psihanalizeze pe Bachus,
să-l exileze
într-un spital de psihiatrie
aşa îmi vine mult mai uşor
acum la spartul chefului
să aştern o lacrimă
pe mormântul lor
Cât de 'nţeleaptă-i marea ! - de Ovidiu Oana-pârâu
Când prea ades sub vânturi
şi de furtuni brăzdată,
în fantasmări diforme
sălbatic descompusă,
rânjind spre cer şi lume
întinderea-i ridată,
frumoasa-i măreţie,
pare pe veci apusă.
Dar, ia aminte bine
şi de la ea învaţă
tu, om ţesut din apă,
că toată frământarea
acestui chip vremelnic,
e doar la suprafaţă.
Adâncu-i calm şi rece.
Cât de-nţeleaptă-i marea !
şi de furtuni brăzdată,
în fantasmări diforme
sălbatic descompusă,
rânjind spre cer şi lume
întinderea-i ridată,
frumoasa-i măreţie,
pare pe veci apusă.
Dar, ia aminte bine
şi de la ea învaţă
tu, om ţesut din apă,
că toată frământarea
acestui chip vremelnic,
e doar la suprafaţă.
Adâncu-i calm şi rece.
Cât de-nţeleaptă-i marea !
SĂ NU CREZI - de Dori Lederer.
Să nu crezi că vreodată ți s-a furat vreun vis
Căci hoții nu ajung
să calce-n Paradis,
Nici ochiul înșelării, în suflet nu pășește
Și hula trădătoare frumosul nu-l grăiește.
Să nu crezi că ceva îți poate murdări
Un altceva ce ție și-a fost sortit a fi
Și nici un cineva n-a fost mai „tu” ca tine
Și nici tu nu ai fost cum lor le-ar fi mai bine.
Să nu te-nșeli cînd voci îți spun că ai pierdut
Frumosul, ce tu singur, în tine l-ai avut
N-ai fost pe jumătate nicicând creat de Sus
Ci ai venit întreg, sublim și nesupus.
Să nu plângi după oameni și după efemer
Căci într-un ciob se poate cuprinde-ntregul cer
Ești tu și ai tot fost așa cum te-ai știut,
Să nu te-nșele nimeni că astăzi te-ai pierdut.
Să nu crezi de auzi că-ai devenit trecut,
Căci tu n-ai timp nici loc, ci ești cum te-ai născut
Fărâmă de lumină din însăți raza ta
Și tot ce este-n tine, nimeni nu-ți poate lua.
Lacrima de soare - Irina Nedelciu
Ce cade-n legănare, pierdută, în uitare
Aud din depărtare suspinu-i şi mă doare
Şi-n şoapte fărâmate, păşesc, tot mai departe.
Cărarea mă tot duce, prin frunzele căzute
Ce stau ca amorţite pe terra, amărâte
Şi mila mă cuprinde, în ziua ce îmi râde
Dar lacrima de soare, mă mângâie pe frunte.
În slabă tremurare, zâmbesc, gândind la multe
La toamna minunată, la crestele de munte,
La sufletele calde ce îmi vorbesc prin carte,
La vântul ce îmi bate, c-o linişte aparte.
Şi sufletul... îmi cântă, în armonie mută,
Cu inima soprană, ce-n puls e mare doamnă,
Iar ochii-mi, în lumină, uşor mi se inundă
Cu lacrima de soare... în caldă alinare.
TOTU-I DEŞERTĂCIUNE - de Paty Serbanescu
Aş vrea s-aduc prinosul luminii şi iubirii
Opreşte-mi disperarea, ce-ndurerează fiinţa
Şi lasă-mă să umblu în limpezimea firii
Doar arătându-mi calea, îmi voi croi dorinţa.
Nu pot să cred că astrul se va stinge
Noaptea, înghite ziua, tunelul pare mic
Sufletul este plin şi dragostea mă-mpinge
Să văd paharul gol şi-apoi… să mă ridic.
Plâng frunzele căzute de veştejita ură
Privind cum suprapuse stau filă peste filă,
Nefremătând ferice şi nemişcând din gură
Moarte vor fi apururi, scurse de clorofilă.
M-aplec să le ridic, le pun costum de gală
Le văd roua pitită pe chipul franjurat,
Durerea le-o cuprind, pictând-o cu cerneală
Şi le refac culoarea, pe tenul sfârtecat.
Totu-i deşertăciune, nimic nemuritor
Scurtă mai este viaţa şi tare-i răvăşită,
Nimic de pe planetă nu e nepieritor
E ca o vorbă goală, lăsată… nerostită.
Şi dacă viaţa într-o clipă… se va duce
Alunecând pe-un val, cu o direcţie-n mers,
Vom ştii mereu şi singuri, să ne purtăm o cruce
Oriunde-am fi ajunşi, plecaţi…spre univers.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)