DOR DE IUBIT - de Camelia Armati

Se plimbă prin mine un abur de gând,
În parcul de colo, prin cerul plăpând
Și-n pietre se-agață și-i sângeră firul,
Prin zori ce se-arată, se-ntunecă cerul.

Mi-e sânge prin dor și mi-e dorul prin sânge,
Mi-e aerul greu și mă hăuie plângeri,
Mi-e greu fără tine și arși îmi sunt îngeri,
Mi-e șchioapă și umbra, din ochi picur sânge.

Din mâini curge gheața în țurțuri tăioși
Și ochii-mi aleargă spre tine setoși,
Pe gură îmi crește un mușchi ce-ți arată:
Din nord te izbește în suflet o piatră.

Mi-e iarnă pe buze, mi-e vânt și mi-e ger,
Iar plugul se-nfige în creier ca-n fier
Și lacuri se varsă pe dealuri de-obraji,
Un gând se adună în ochi ca în iaz...

Pe sâni crește lavă, adânc mai palpită,
Iar miezul e fript pe sub ei, pe sub pită,
Nechează și arde, e roșu-văpaie,
Nebună zvâcnește și arată a ploaie.

Urechea visează că leagănă flori,
Din zori până-n seară, din seară în zori,
Tot roșii, aprinse de șoapte de dor...
Iubitule, strânge-mă-n brațe, să mor...

Miroase-a iubire, miroase-a văpaie,
Miroase a gheață aprinsă de ploaie,
Pe coapse se-așează alene o mână,
Se leagă prin semne de-o apă stăpână.

Mi-e flacără dorul de tine, iubite,
Mi-e carnea pe oase aprinsă-n veșminte,
Mi-e gura deschisă, respir o pădure,
Cu tufe de zmeuri, de fragi și de mure...

Și roată-mi dă gândul, din frunte-n călcâie,
Iubirea și dorul de tine-mi rămâie
Și-avea-voi odată, ca-n slove citit,
Un trup care arde de dor de iubit...

Monologul cărţii - de Elena Valeria Ciura

Ce păcate ispăşesc,

De nimeni nu mă vrea?
Mulţimea de prieteni dispărea

Cum fila întorceam
Şi mă uitam după o stea!

Eu văd că e din ce în ce mai greu
Să-mi fie-ntoarsă pagina,
Să mai sper să fiu citită?
Numele să-mi schimb?
Să-mi zic tom, ,carte de joc,
Să mizez pe-acest noroc?

Să vă-amintesc
Cum mă complimentaţi?
Că cine are carte,
Are parte,
Îmi spuneaţi,
Iar-astăzi- mă blamaţi?
Mă dispreţuiti,
Că timp eu v-am răpit
Şi mă urâţi?

Că dintre toate cărţile
Doar geografia, ce-ar mai fi
Speranţă pentru voi,
De-a izbuti,
Să găsiţi calea,
Trecând marea,
Marea şi oceanul
Şi vise cu toptanul!

Dar, pe lângă geografie,
N-ar strica nici zoologie,
Să-nvăţaţi despre căţei,
Despre câini şi colăcei
Şi despre târâtoare
De la munte-ajunse-n mare...

E o pură întâmplare
Am răspuns la întrebare?
Norocul vrea patalama
Astăzi, s-a schimbat ceva
Încă mai am file noi
Pregătite pentru voi
Îndrăzniţi şi veţi vedea
Cum şansa vine -
Dacă-ţi vrea!
Şi mai cumpăraţi şi-o carte
Dacă vreţi...să aveţi parte!

Dimineaţă de toamnă - de Irina Nedelciu

O dimineaţă rece de toamnă
Cu brumă pe frunze şi crăci,
Cu oameni grăbiţi ce răstoarnă
Tăcerea, cu zgomot de porţi.

O voce, un strigăt, o doagă,
Un foşnet de frunze în zbor
M-aduc către ziuă oloagă
Şi simt cum mă sfâşii... şi mor.

Broboane de apă pe tâmplă,
Un scâncet, un geamăt îmi ies,
Privirea-mi se stinge în fugă,
Lumina din zori o parez.

Cu capul pe perna-mi flămândă
Mă plec în tăcere... şi-n trist,
Durerea mi-e scoarţă de Lună
Şi-n tremur mi-e trupul cuprins.

nici măcar nu mai știu - de Belean Maria

câte ofrande aduc mărului
plantat în partea de răsărit al grădinii
împreună

mai arunc o privire dincolo de geam
cu speranța că va rămâne atârnată
cu a ta
împreună

așez pe ram ultima culoare din ochi
acum
sunt cenușie
…dar
nu eu sunt cenușie
timpul acesta din ieri
nerușinat
mai greu cu o inserare
încă mă trage de roșul din păr
tremurul buzelor
mai știe rugăciunea spusă
împreună

mărul se usucă
crengile întind brațele spre nord
nu mai știu de -împreună-
doar de ger arșiță și ploi
ochii i-a pierdut la intrare
doar auzul mai discerne
căderea frunzelor uscate
de
înmugurirea bobocilor
din celălalt anotimp

acum
albite
privirile și culorile
împodobesc copacul
doar
împreună

MI-E DOR DE PAUNESCU - de Aurel Peteoaca

Esti pus la zid si unii inca te acuza,
Ca ai fost poet de curte sau un poet prea mare,
Ca Tara si Poporul ti-au pozat ca muza,
Si ca Romania o iubeai cu inversunare.

Tu ti-ai purtat toti spinii pe fruntea sangerie,
Si-ai marturisit iubirea chiar rastignit pe cruce,
Iar faptul acesta il stiu strabunii de sub glie,
Clevetirile,azi, imi par neavenite si caduce.

Eu vin cu Dacii Liberi sa facem o revolta,
Eu vin ca aparare,in blugi si-n adidasi,
Iar Voronetul scrie lizibil pe-a sa bolta,
Ca praful nemuririi iti scanteie in pasi.

Ai incendiat prin tineri zeci de stadioane,
Iar poezia ta tamaduia ca un balsam,
Ne este dor poete sa te vedem cu toane,
Si spiritul sa-ti intre in creativ vacarm.

Ai fost bolnav de tara,ireversibil si acut,
Ai iubit femeia,vazand-o sublima zeitate,
Erai in stare s-o reinventezi din nuiele si din lut
Si ai absolvit-o ireversibil de pacate.

Pacient,cu tricolorul ciuruit pe sange,
Avand o boala dar nu si-un tratament,
Mi-e dor de tine,tristetea in mine plange,
Iar timpul mi se pare nefiresc de lent.

Mi-e dor de Paunescu,ca de-un frate,
Mi-e dor de Paunescu,ca de-o ruda,
Bat clopote la Putna,vibreaza o cetate,
Si-un neam intreg in remuscare mai asuda.

DOR CALATOR - de Aurel Peteoaca

Plec uneori apasat.....,hotarat,
Ca sa revin de fiecare data vijelios,
Cand plec par batran si urat,
Cand revin am zambet de soare,frumos.
Ce anotimp bizar mi-e dat sa traiesc,
De-as fii mai tanar macar c-o iubire,
As face un gest necugetat,nebunesc,
Te-as condamna la moarte,pe veci,despartire.
As primi in suflet cocorii calatori,
Ca sa-i feresc de iarna rece,fara de voie,
Zilele din anii cu sot le-as face sarbatori,
Iar eu m-as reincarna in sosia lui Noe.
Plec uneori...Da! Un obicei prostesc,
Revin de fiecare data mai aprig in iubire,
Ciudat mi-e felul si ciudat mai iubesc,
O sa port blestemul acesta pana la pieire.
Plecand hotarat ma trezesc in vis,razgandit,
Ma simt tanar,ca la prima iubire,
Am sufletul frumos sau poate pocit ,
Ca plec,ca revin,nimic n-as vrea sa te mire.
Cum nu te mira frunzele in vant,
Cum nu te mira ploaia unei veri,
Sunt decat un dor calator pe Pamant,
Ma intorc cand ma vrei,cand ma ceri.
Am imprumutat zbor de cocor,de nevoie,
Iar destinul l-am logodit cu pasari calatoare,
O sa descind printr-un cal in inima ta Troie,
Peste ziduri de magnolii erupte in floare.

MIRAJ - de Aurel Peteoaca

Beat de fericire si mut de emotie,
Mi-am ratacit capul printre stele si nori,
Risc,da ,risc sa fac curand o comotie,
Iar stirea o sa faca in presa furori.

Poetul ce gandea in versuri si respira in rima,
Indragostit de himere si iluzii desarte,
S-a incendiat in iubire,prin gesturi de mima,
Iar azi,prea repede,de noi se desparte.

Si zborul lui frant,a falfait prelung,
Cuvinte fara noima ii vor troieni pe buze,
Iubito,ma asteapta,o sa ajung curand,
Mi-am fecundat iubirea in visele lehuze.

Iar despartirea noastra e-n prag de reintilnire,
Planeata nu s-a zdruncinat de-un cataclism,
Indiferenta lumii mai rumega o stire,
Avand pacatul ,semn ,in carti de catehism.

Poetul cu radacini adventive pe pamant
S-a ridicat la ceruri prin acte de curaj,
El a sedus o lume vrajita de cuvant,
Iar moartea lui ,mondena ,ne pare un miraj.

INCOMPATIBILI - de Aurel Peteoaca

Intre cantul greierilor mei din tarana
Si maretia cetatilor tale de granit,
Este o intindere,sisifica, de mana,
Care refuza nemurire prin cioplit.

Intre strigarea mea desculta , pripita
Si ecoul tau ermetic,prea camuflat,
E smerenie de ruga fierbinte, necitita,
Si inocenta pura de copil-barbat.

Intre malul meu singuratec ,abrupt,
Si albia ta ca doua palme in caus,
Este o instrainare de lapte nesupt,
O ceata vanjoasa ce miroase a tus.

Intre limba mea impietrita si scurta
Si urechea ta pilnie deschisa,setoasa,
Este un mars in taras ,pe coate si burta,
Un drum cunoscut,ratacit catre casa.

Mi-am pierdut sufletul... - de Nicoară Nicolae-Horia

Septembrie 2012
”Ce va folosi omul de va dobândi lumea toată şi îşi va pierde sufletul său?
Sau ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37)

Mi-am pierdut
Sufletul,
Să nu-l mai căutați,
Nici nu există recompensă
Pentru el.
Dacă întâmplător
Îl va afla cineva
Ostenit
Lângă un izvor,
Să-i dea
Din apa lui
Să bea.
Mi-am pierdut sufletul,
Nimic nu mai am,
Sunt ca o frunză mistuită
Pe ram;
Mi-am pierdut sufletul,
Niciodată
Nu am avut grijă de el,
Numai de trupul acesta flămând
Și rebel...

VEȘNICA DILEMĂ - de Dori Lederer

În lumea asta plină cu de toate,
Ne întrebăm de ce suntem veniți.
Să facem și să ispășim păcate
Sau să dormim apatici și cuminți ?

Ne mai oprim la câte o răscruce
Și ne mai scoatem cuiele din trup,
Spre a le pironi în propria cruce
Ca amintire-a tot ce a trecut.

Ne mai învață câte-un erudit
Cum să ajungă omu-n nemurire,
Echilibristică pe muchie de cuțit
Și rație de pâine și iubire.

Ne spun și sfinții cei înțelepțiți
Că pentru a se frânge coasa morții
Ne trebuie s-avem genunchi zdreliți
De-ngenuncheri pe marea scenă a sorții.

Pe ochiul ce-a ales ca să renunțe
Chiar și la vis, din teama de păcat,
Va merge însuși visul să-l denunțe
Pentru păcatul de-a nu fi visat.

Și-atunci, ne întrebăm ce va fi mâine
Dacă într-un azi pe care l-am trăit,
În traista sufletului punem câte-o pâine
Și-l izgonim spre minus infinit.

În viața asta plină cu de toate
Poate-am venit doar pentru o-ncercare:
De-a ne fi nouă înșine păcate
Și tot noi înșine, de a ne fi iertare.