peisaj - de Nuța Istrate Gangan

(îngemănări stranii de roşu stins şi verde ars)

macii sângerii s-au ofilit
în locul lor ciulinii se rostogolesc stingher
purtaţi de vântul uscat al uitării

stăm întinşi în iarbă
aşteptând toamna
ca pe o supremă condamnare
la singurătate

palma ta
îmi răvăşește absent părul
ultimii cocori săgetează ţipat nesfârşitul
în depărtare o cumpănă
se tânguie cu disperare
deasupra unei fântâni secate

(nu îmi vezi lacrimile)

frunza
se usucă acid sub geană
tâmpla
răzvrătește dureri
iertarea
nu se mai traduce în niciun dicţionar

(nu îmi simți deznădejdea)

tu n-ai ştiut niciodată să risipeşti petale
întotdeauna le-ai strivit în pumn

O nouă toamnă... de Boris Ioachim

O nouă toamnă s-a pornit să ţeasă
Cu fir de-argint, plase de funigei...
Mă tot încearcă-o vie, neînţeleasă,
Tristeţe - după tineri anii mei.

Atât de albastru-i cerul în amiază,
Că, de rugina n-ar foşni prin tei,
Aş crede că e vară şi vibrează
Natura-n toată plinătatea ei!

Dar dimineţile-s înceţoşate –
Melancolia, mă trezeşte-n zori,
Cu amintiri – ce le credeam uitate,
Despre trecut şi-ai dragostei fiori.

Toate-nserările sunt însoţite
De vânăt vânt cu miros de pelin...
Iar pajiştile – arse-ncremenite,
Setoase, calea ploilor aţin.

Setos mi-e sufletul de libertate,
De dragoste, de vii şi noi chemări –
Aş vrea s-o şterg, deodată, din cetate
Şi să mă pierd în neştiute zări.

Dar nu se poate, veacul e prea sumbru,
Prea plin de piedici şi de renunţări –
Pe tot mai strâmte căi paşii-mi preumblu
Şi doar cu gândul fug în depărtări...

DACĂ - de Oană Stefan Valentin

Doar dacă…
mi-ar lipsi o inimă
-cea din stânga-
mi-ai da
un ticăit în plus
pentru veșnicie?

Infinitul
nu ne așteaptă,
trece fără virgule
și fără zăpadă.

Dar dacă…
n-aș avea un zbor
mi-ai dărui
o pana fermecată
să planez rotund
în dublu de spirală?

Sau…
hai să oprim timpul
să-mi crească o inimă
în aripa ta.

De ce oare cerul
nu sfâșie toamna
mai multe furtuni
…. de alb?

CÂMPUL NOCTURN - de Patricia Serbanescu

Viaţa o simţi, singur în stei
Fără habar de dumneaei,
Solitar… şi în hamac,
Fără gânduri la iubiri
Sau trairile cu trac.

Admiră deci Calea Lactee
Înalţă-ţi sufletul în zbor,
Şi fă-ţi din vise epopee
Tot adunând dor peste dor,
Cât ti-o fi aţa, pe mosor…

Iubirea-ţi creşte în destin
Nu ţine cont de jurământ,
Cheamă-ţi şi steaua la festin
Că totu-n jur, va fi sublim
Când vei rosti ultim, cuvânt.

De pică din cer steaua ta
Faci o schimbare de veşmânt,
Te pregăteşti a înnopta
La doar un pas, de crucea ta
Găsit curbat, spre locul sfânt…

Aproape de voi fi de-‘Ntreg
Suind pe cerul plin de Sine,
Fac mâna greblă să culeg
Când sufletul îmi e beteag,
Particule adamantine…

Şi de mai fac şi ochii roată
Când noaptea cerne nemurirea
Ne vom găsi cu toti la sfadă,
Grupaţi pe sexe, în grămadă
Să recreem iar, omenirea.

Ne-o învaţa steaua polară
Să căutăm nordu-n credinţă
Şi ce-i condiţia singulară,
Căci naşterea de-a fost primară,
Putem trăi singuri, în Fiinţă.

Iubeşte-mă... - de Nicoară Nicolae-Horia

Iubeşte-mă cât încă e lumină,
Prin alte părţi deja s-a înserat,
Sufletul meu, fărâmă cu fărâmă,
De-o simfonie stranie-i arat...

Iubeşte-mă cât încă mai respiră
Prin muguri floarea dorului de floare
Şi Aerul se tulbură pe liră
Sub Ochiul tău ce mângâie şi doare!

Iubeşte-mă de-a pururi nefardată,
Iubeşte-mă, iubito, natural,
În tine veşnic se ascunde-o fată
Precum se-ascunde Râul într-un val.

Iubeşte-mă cât încă eşti frumoasă,
Aşa precum erai la începuturi,
Cu-acelaşi neastâmpăr de mireasă,
Cu-acelaşi zbor incendiar de fluturi.

Iubeşte-mă cât încă e devreme
Cu disperarea ultimului gând.
Buzele tale murmură poeme
Şi părul tău se-aude murmurând...

Iubeşte-mă cât încă mai pot scrie
Cu mâna mea flămândă peste vânt,
Tu eşti întâiul semn de Poezie
Fără de care n-ar mai fi cuvânt.

Iubeşte-mă cât se mai poate încă
Iubita mea din veacul douăzeci,
Ca Prometeu mă simt legat de stâncă-
Vulturul meu, tu vii mereu şi pleci...

Să ne iubim, iubito amândoi
Cu-acelaşi dor de Dragoste de viaţă,
Să ne iubim şi dincolo de noi
Să ne iubim cât încă-i dimineaţă...

Întuneric de toamna - de Augustin Septimiu Ion

Prin fereastra-ntredeschisă,
Toamna plouă frunze moarte,
Picurând la mine-n casă,
Toate visele desarte.

Vântul sufl-a pribegie,
Florile pălesc și mor,
Luna cade-n nostalgie
Împietrind mutul decor.

Printre tristele petele
Adunate pe podea,
Zac parcă impersonale...
Poza ta... inima mea...

Totu-i rece și se frange
De atatea zile grele...
Lumânarea-ncet se stinge,
Întunericul ma cere.

Am văzut un înger… de Nicoară Nicolae-Horia

Am văzut un înger,
Câtă bucurie!
Se uita la mine
Cu luare-aminte,

Ce vedea acolo
Nimenea nu ştie,
Doamne, dă-mi Vederea
Scrisă în cuvinte!

I-am simţit oftatul
Cel dintru cerime,
N-am să-i uit privirea,
Clară şi adâncă,

Am văzut un înger,
Se uita în tine
Şi de bună seamă
Se mai uită încă...

Închide-mă în toamna ta, iubite - de Irina Nedelciu

Închide-mă în toamna ta, iubite
Şi dă-mi parfumul tufelor, ca dar,
Îmbracă-mă în frunzele aurite
Şi culcă-mă în caldul tău altar.

Învaţă-mă să îmi aduc aminte
De jocul tandru şi înflăcărat,
Unde iubirea cântă fără minte
Iar sufletul se joacă avântat.

Păstrează-mă în toamna ta, iubite
Să-ţi pot cânta suav iubirea mea
Şi printre şoapte tandre, adormite
Să-ţi picur stălucirea de la stea.

Ca inima-ţi să scalde în lumină,
În zilele când cerul va boli,
Să fluieri fericit şi fără frică
Că a mea iubire se va prăbuşi.

Închide-mă în toamna ta, iubite
Şi fraga-mi dulce eu ţi-oi oferi
De-a pururea, să îţi aduci aminte
Că doar cu tine voi îmbătrâni.

Eu văd cuvinte… de Nicoară Nicolae-Horia

Nici tu nu m-ai crezut, ţi-aduci aminte
Când îţi scriam cu verbul ars de dor
Pe frumuseţea ta, eu văd cuvinte,
Cum vede ploaia fulgerul din nor!

Tu te-ascundeai atunci în ochii mei
Ca hohotul luminii într-o floare-
Suntem bătrâni de-acum şi tot mai vrei
Să-mi pui în gânduri câte-o Sărbătoare…

În miez de noapte mă trezeşti din Vis
Cu versul tău ce pururi se repetă
Şi dimineaţa, odihnit de scris
Mă plec spre-aceeaşi zilnică navetă…

Eu văd cuvinte şi-amirosul lor
Îmi umple-auzul tânăr dinspre tine
Când îţi şoptesc, cu ochii ninşi de Dor,
Ce anotimp e-acela care vine,

Ce Anotimp e-acela ce se duce
Şi noi în care ne rostim acum?
Eu văd cuvinte, frumuseţe dulce
Leagă-mă de tine şi de drum...

Constatare - de Emil Marian

Cînd muzele vin și-ncep să m-atace,
Mă ia cu leșin, însă și îmi place,
Șoapta lor divină gînduri îmi trezește,
Eu n-am nici o vină, tac precum un pește.
Și-n acest buluc ce face balans,
Deși-s singur cuc, eu încep un vals
De vorbe timide si încă neclare,
Le așez în rime, le pun în picioare.
Le caut un ritm, le dau ințeles,
Totu-i ca un film. Mi se-ntîmplă des
Ca să fiu atins de-armonii celeste,
Și-atunci mă las prins, iute, fără veste.
Nu stau să gîndesc, nu e glasul meu,
E CEL ce-L iubesc, este Dumnezeu!
Prin mine vorbește, glasul Lui ceresc,
Pe toți ne iubește-n versul îngeresc.
Nu-i al meu talentul de a scrie versuri,
E al Lui patentul, e din Universuri.
Io-s un scrib mărunt, mai neimportant,
Mîine-oi fi cărunt, pe-aici sunt flotant.
Sunt un mesager, o mică furnică,
Versul e din Cer, cînd și cînd îmi pică.