- Zaruri pe masă şi vinul în cupe!
Cu voce hârştită, Prinţul irupe.
E trist, e murdar, obosit şi-nfuriat,
De oastea duşmană-i rănit şi speriat.
- Şi-un preot mai vreau! Din sutana jegoasă,
Sfetnicu-ndată pune pe masă
Cutia de zaruri şi-o cană cu vin,
Sperând ca descântul să-i scape de chin.
Se-nchină în grabă, icoana priveşte,
Fecioara îi pare că ochii-şi fereşte.
Sleit e de rugă, duşmanii-s la porţi,
Iar curtea cetăţii e plină de morţi.
- Întoarce-le popă! Îi strigă în grabă,
Şi peste o clipă pe cleric întreabă:
„E rost de speranţă ca festum fatuorum
Puterea să-ntoarcă-n ostaşii din forum?”
Că prea sunt sfârşiţi de la luptă şi foame,
De-abia se mai ţin lâng-a cailor coame.
- Nu-s semne pe masă că cerul ne-ajută!
Aruncă prelatu-nspre obştea tăcută.
Iar pata din vinul vărsat pe tăblie,
Se-ntinde spre colţuri, a casă pustie!
- Atât! Ia-ţi părinte vânzarea de suflet,
Mai bine te-nchină şi roagă ca-n umblet,
Solia trimisă în ţara vecină,
S-ajungă în pace şi oastea să vină!
Aşa i-om sfârşi pe duşmanii de-afară
Şi pleacă spre turnul de veghe de seară.
Ajunge, -ngenunche, se roagă în noapte,
Prin viscol spre ceruri trimite în şoapte,
O rugă spre Domnul să-i ia din povară,
Iar paju-l aude şi-ndat` se-nfioară,
Căci simte cum Prinţului vocea-i slăbeşte
Să-i curme rugarea nicicum nu-ndrăzneşte.
Aleargă-nlăuntru să-l caute pe sfetnic
Şi-l chiamă degrabă cu glas îndoielnic.
Pe Prinţ îl găsesc cu privirile treze
Şi mâna întinsă înspre metereze:
- Acolo! Spre zare e-un licăr ce creşte
Şi simte curajul din nou cum sporeşte,
Căci zarea-i aduce imaginea dragă,
Îi vin ajutoare, o armie întreagă.
Sub ziduri se simte mişcare năucă,
O strajă grăbeşte blestem să aducă:
- Mărite sultan, vin urgiile-n spate!
Poruncă de luptă din corturi răzbate.
Iar vestea se-ntinde-n cetate şi-afară
„O oaste de prieteni/duşmani ne-nconjoară”
Arcaşii îndată pe ziduri se-adună
Şi strune a moarte în arcuri răsună.
Când noaptea-şi ridică linţoliul în zori,
Pe câmpul de luptă-s puzderie de ciori,
Ce stau pe cadavre rămase din luptă,
Cu ciocuri de ciocli din ele se-nfruptă,
Alături de câinii scăpaţi de la care
Ce rod oseminte călcate-n picioare.
Un ceas de hodină, iar Prinţul coboară
Pe podul lăsat, înspre fraţii de-afară.
Răniţii sunt luaţi şi sunt duşi în cetate
Să-i vindece felceri de răni şi de toate.
Şterg caii de spume şi-apoi îi adapă,
Iar leşuri duşmane se strâng şi se-ngroapă.
Pământul se bate, zăpada-l albeşte,
Groparii aruncă un „Doamne fereşte!”
Şi intră-n cetate zoriţi către foc,
La care scăpaţii se strâng sub cojoc,
Cu vinul în cană şi codrul de pâine,
Deja povestesc despre ziua de mâine.
Ăst timp, în capelă, stă Prinţul tăcut,
Pe crucea cu trupul depune sărut.
El vede-n victorie din cer izbăvire
Şi-n rugă înalţă spre El mulţumire.
În colţul capelei, căzut sub icoană,
Biet popă îşi prinde tăcut sub sutană,
Cutia cu zaruri ce nu-şi mai au rost
Şi-n gând îşi promite o lună de post.
.........
Târziu peste veacuri de chin şi amaruri,
Găsită-ntr-un pod, o cutie de zaruri,
Ascunsă de ploi şi scăpată de foc,
Sfârşeşte banal pe o masă de joc.
[din ciclul "Poveşti din veac"]
