Alcor... de Leonid Iacob

Pluteam prin mări de paradis  

şi te-am zărit cu ochi de dor,  

erai mireasma unui vis  

şi te-am strigat cu glasu-mi stins  

Alcor! Alcor!  

Lumina ta se cobora  

ca pasărea albastră-n zbor:  

era chemarea mea şi-a ta  

un cântec veşnic rotitor  

Alcor...Alcor!  

De mână te-am luat atunci  

şi te-am purtat cu pas uşor  

prin flori ce-au înflorit în lunci  

te-am legănat şoptind cu dor:  

Alcor...Alcor.  

Tot trec duminici rând pe rând  

şi-n iarna mea te strig cu dor  

să-mi vii la margine de gând  

tu, steaua mea cu nume blând:  

Alcor...Alcor.  

Te chem din aspre depărtări  

să faci popas l-al meu izvor  

şi-apoi cu tine înspre zări  

voi fi iar magul călător,  

ispita unei noi chemări  

Alcor...Alcor…  

Tu... de Iurie Osoianu

Tu, maică ce-ai plecat demult 
Tu , taică de curând trecut 
Mi-e dor de voi cu dor durut 

Nebun ca galbenul din lut...

Tu, soro ce nu te-am avut
Tu, frate mort ce te-ai născut
Mi-e dor de glasul vostru mut
De strigătul din ochi, tăcut ...

Tu, viac - oftat de Demiurg
Tu, lume - lacrime ce curg
Mi-e dor mereu cu dor nespus
De toți cei drepți, de toți cei duși...

Maria sunt… de Nicoara Nicolae-Horia

Era frumoasă ca o Sărbătoare,
Trecând pe drumul dintre Rai şi iad
Din ochii ei ningeau cireşii floare-

„De mine să ai grijă să nu cad...”

Ea îi mustra privirea lui fierbinte,
„De ce te uiţi cu-atâta Dor la mine?
Maria sunt şi nu-mi adu aminte
De şarpele ce-n urma noastră vine!”

E mult de-atunci şi totuşi câteodată
Dinspre Grădină mi se face foame
Şi-aud un glas dojenitor de Tată-
„De faţa mea de ce te-ascunzi, Adame?”

Singurătatea diapazonului de Elena Valeria Ciura

Instinctele ne spun
Tot ce nu stim despre noi-
Trăim în doi,

Ce negat-am amândoi!

Verdele în gri ascuns,
Sub eternul ,,nu”, m-a dus
Într-o vale-a nimănui
Singur,singur , cui să spui?

Cum să temperez uitarea
Când ea se vrea unic sol
În diapazon se-ntrece
Cu un ,, la,, de bariton?

„La ”, dar unde să mai caut?
Are rost să mai aştept?
În culorile cernite
Orice sunet e funest...

8 septembrie,2012

Nu ştiu... de Costel Suditu

Vulturul acesta cu ochi de om!
Omul acesta cu aripi de vulture!
Cum să pot vedea zburând fără acei ochi?

Ca şi capul meu ce n-ar mai
Vrea să fie capul meu;
Ca şi cum trupul meu nu-mi mai este;
Cum să pot fi
Dacă nu-mi sunt?
Până acum m-am descoperit
Doar mâna cu care scriu;
Nu ştiu,
Nu ştiu dacă ar mai fi ceva.

Magia toamnei de Irina Nedelciu

Privesc cum toamna delirantă

Şi-aşterne vraja insolent,

Pe haina verii, înciudată,

Blocând-o-n timpul desuet.

Apoi cum săvârşeşte artă

C-un colorit fermecător,

Magie fină, nealterată

De putregai sau de vreun nor.

Şi simt, cum sufletu-mi se umple

De cea lumină de decor

Şi parcă-ncet, încet se rupe,

De tristul negru-n care mor.

Înaripat, îmi zboară iute

Ca o fantomă, ca un vis,

Să vadă multe, să mă-ncânte,

Cu acel pastel de nedescris.

Cu inima prinsă în fire

Simt un curent neaşteptat,

Sunt plină toată de iubire

Şi-n cântec cad în tremurat.

Manipulând... cu inocenţă

Condeiul fin, suav răsfăţ,

Valsez ca frunza cea desprinsă

Prin rânduri, din micuţu-mi colţ.

La marginea lumii ... de Iurie Osoianu

La marginea mării , la marginea lumii 
La marginea viselor mele 
Se scălda femeia în razele lunii 

Împroașcă zburdalnic cu liniștea spumei
Poemele mele rebele

La marginea lumii, la marginea mării
La marginea tainelor mele
Cu raze de luna în liniștea serii
Cu spuma poemelor mele rebele
Se spală femeia de rele...

La marginea stării, la marginea humei
La marginea zilelor mele
Șopti-voi mereu diferitele nume
Spălate de rele cu razele spumei
Cu șoaptele mele rebele...

Trei poeme pentru sufletul Iancului... de Nicoara Nicolae-Horia

Iancule-Avram, cel viul...

Mormântul de la Ţebea s-a zvârcolit sub stele

Şi a gemut în lacrimi ţărâna prea sărată,
În Dorul lui, cel Unic, din dorurile mele
Nu-l vor putea ucide nemernicii vreodată!

Cei care îl visează şi azi legat cu funii
Şi spânzurat de Cerul în care s-a ascuns-
Prin Apuseni detună din rădăcini gorunii,
Toţi mugurii din codrii se-aud pleznind în plâns.

Mă doare, ce mă doare? nu mă-ntrebaţi acum,
Un fluier îşi topeşte în mine întreg amarul,
Îl judecă pe Iancu şi-l spânzură postum-
Ia de la mine, Doamne, plin de venin paharul.
..........................................................................
Iancule Avram, cel viul, precum mereu ţi-am zis,
Mai treacă de la tine durerea şi ne iartă-
Mormântul de la Ţebea s-a zvârcolit în Vis
Şi a gemut sub stele ţărâna prescurată...

Lasă-mă să fiu bolund...

Iancule, mă-ntreabă unii,
Să mă-ntrebe, treaba lor,
De ce îmi tot cânt străbunii
Adormiți în tricolor?

S-a-nvechit cuvântul Odă,
Alte zări bat la fereastră,
Patria nu-i mai la modă,
Nici nu știm dacă-i a noastră...

Patriot, de ești, înseamnă
Om cu limbă de pământ,
Vin străinii și mă-ndeamnă
Cum să tac și ce să cânt!

Lasă-mă să-ndur ocară,
Lasă-mă să fiu bolund-
Îmi iubesc această Țară,
Nu am unde să m-ascund...

Mori liniştit...

Mori liniştit, sunt lângă tine-acum,
Sufletul tău în linişte mă îmbracă,
Ştiu că te doare flacăra din scrum
Şi stingerea mereu tot mai săracă...

Toţi prietenii te vor jeli puţin,
Pe urmă parastase îţi vor pune,
Tu iartă-i pe aceia care vin
În preajma ta, străini de Rugăciune,

Tu iartă-i pe aceia care-mi spun
Că moartea în uitare te va duce
Şi lasă-mă din trunchiul de gorun
Să-ţi fiu la căpătâi de-a pururi cruce...

Toamnă citadină de Boris Ioachim

Cum plânge toamna, cu şuvoaie groase
De lacrimi reci, din cerul cătrănit!
E timpul hâd al zilelor noroase

Şi-al nopţilor ce par fără sfârşit.

Iubito, ia-ţi pe tine groasă haină
Şi stai aproape de calorifer,
Căci gura sobei, e demult o taină –
Chiar „sobă”-i un cuvânt plin de mister.

Priveşte cum asfaltul ud luceşte
În fulgerări de faruri de maşini…
Pe trotuar, un pom frunza-şi jeleşte –
Parcă şi pomii sunt tot mai puţini.

Lipeşte-ţi fruntea de fereastra rece
Şi printre picurii ce răpăiesc
Gândeşte, calm, cum viaţa noastră trece
Şi cât de rar ne spunem „te iubesc”.

Oraşul e o junglă care seacă
Tot ce-i frumos în om şi plin de vis,
Iar dragostea de semeni se îneacă
Într-un ocean de bârfe şi plictis.

Eu nu mai cred că voi trăi vreodată
Liniştea caldă-a zilei pe un câmp –
Căci şi natura-a devenit ciudată –
La fel, cum eu, devin ciudat şi tâmp.

Şi plânge toamna tristă-n lungi şiroaie
De lacrimi reci – pe veacul stăpânit
De îndoieli, ce zilnic ne-încovoaie –
Iar noi, de prea mult timp, nu ne-am iubit.

…Iubito, ia-ţi pe tine groasă haină
Şi stai aproape de calorifer,
Căci gura sobei, e demult o taină –
Chiar „sobă”-i un cuvânt plin de mister…

tineri de Nuța Istrate Gangan

îmi aduci aminte
de zarzării înfloriţi
și de vântul primăvăratec

care-mi răvăşea părul
și-mi înfiora mugurul sânului
în nopţile albastre şi deznădăjduite
ale iubirilor timpurii

îmi sarutai flori de salcâm pe buze
și-mi agățai la urechi cireșele
pe care le culegeai cu buzele mai târziu

îmi adunai petalele din plete
și mi le dăruiai apoi
la schimb cu săruturi
ne semnam numele pe frunze
îmi făceai inele de păpădie
și mă crucificai prin ierburile
decurând cosite

făceam schimb de insomnii
de gesturi îndraznețe
și numere de telefon

degetele noastre
erau două liane împletite
care se hrăneau
una cu seva celeilalte
eram primii şi ultimii oameni
pe o planetă nelocuită
într-un Eden nedescoperit încă

eram tineri