Secetă de Boris Ioachim

Soarele, cu răutate,
Pârjoleşte, nemilos...
Ierburi, cândva, răsfăţate –
Vlăguite-s pân’ la os.


Vestejiţi, porumbi-n lanuri,
N-au speranţă să dea rod...
Sufocat, mă-ncurc în planuri -
Într-al inimii năvod.

Zilele, una cu alta,
Gemene-s – fierbinţi şi seci...
Au secat râul şi balta –
Eu, secătuit pe veci,

De iluzii de-mpăcare
Cu al meu trecut ceţos,
Zac în bleagă nepăsare –
Când nu-s trist ori furios.

Vipia verii mă arde
Ca un rug – de iad aprins...
Între a-vieţii strâmte coarde,
Jinduiesc spre necuprins.

Seceta adună-n mine
Numai negre presimţiri...
Nu mi-e rău, nici nu mi-e bine –
Doar port doliu în priviri.

Nu mă mai iubeşte vara –
Pare-se, m-a părăsit...
Pas cu pas, cobor pe scara
Care duce spre sfârşit.

Vlăguit de prea mult soare –
Când nu-s trist ori furios –
Zac, lipsit de-orice ardoare,
Sub azurul nemilos...

Zi-i, dorule de Veronica Simona Mereuta

până-ntr-acolo unde braţele
au să-mi ţâşnească ramuri,
înfometate de prezentul în care

uitarea ploii nu mai vine,
mai spune-mi,iară,
cum mă scoteai adeseori din mine,
cum aşteptam,
îmi strângeam sufletul într-un răboj de privire,
şi-l împingeam să treacă de nodul din gât
mai cu-n sughiţ de pomenire a vremurilor bune,
mai cu-n oftat, să cred că nu e nălucire,
mica minune, de-i spun
fericire.

zi-i,dorule,
de mare,de valul ce umple,
de ţărmul ce-l ţine alături,
cum două palme împreunate,
ţin norocul aproape,
spun nemuririi...amăgire!
zi-i,dorule,
că-n lume nu-i aşa,precum se spune,
că totul se plăteşte,
iar zâmbetul zadarnic te legi,
să-ţi fie zălog de cuvinte,
învinse mereu de trăire!

...

zi-i,dorule,
că pot trăi cu tine,
şi-mi e la fel cu tine să iubesc,
neştire de noapte şi raze de sori,
pot să le pierd zborului,
pot să le odihnesc lângă mine,
la fel, dacă stai sau de pleci,
ştiu că din nou ai să-mi vii!

Dor de tatăl meu tânăr de Costel Suditu

Astăzi, m-a prins aşa un dor!...
Nu ştiu de ce, priveam pământul
Şi mi-a venit în minte tatăl meu,

De îmi venea să zbor;
Sufla printre şoapte cuvântul,
Părându-mi uşorul mai greu;

Am să-l chem!
Nu! Am să merg la tata;
L-am găsit pe un scaun de lemn,
Ascuţea cu o pilă, trist, sapa;
Printre puţinele vorbe rostite,
A fost şi moartea vărului său;
Necăjit, mă privea din orbite
Spunându-mi aşa, cât de rău
Îi părea;
„Şi tânăr tată, era!...
Avea opt zeci de ani şi ceva”...
Sunt şapte zeci şi ai lui,
Puteai ca el să nu spui?

Sunt tinerii noştri părinţi,
Sunt carnea din care am fost plămădiţi;
Când lacrimă au pe obraz, noi să fim,
Balsamul durerii şi rostul sublim,
Şi omul ce felu-i de-a fi, să-nţeleagă,
Nainte ca moartea din ei să aleagă;

Am fost de acord, ba chiar m-am mirat,
Că vărul acesta prea tânăr s-a dat;
Părea că-i mai trece, vorbeam despre alta,
În timp ce mai liber, încet, pilea sapa.

crezi că nu știu de Belean Maria

că acest zbor este amăgire
știu
dar nu-i pot rezista

este prima dată când ploaia vine îmbrăcată-n alb
până și gândurile-i sunt albe
privește clipa ce frumos întinerește sub fiecare atingere
când prinzi și tu de ea
una din jumătăți va rămâne să scoată apa din dogoarea nisipului
următoarea este departe
dacă există

sunt o Fata Morgana din stânca nădejdi
îți piaptăn câlții ninși
trupul muribund

tu știi asta
știi să tragi de munte să faci loc clipei să dea buzna
poporul tău să fie sceptru la poarta degetelor
să împarți bilete
alb pentru aură
nimb
albastru pentru pasul din față
sub tălpi muguri

totul și nimicul
tremurul
prind viață
urcă
urcă
nu mai sunt trepte
pământul e grăunte
mareea crește sub pleoape un altfel de râu
…iubite
nu fi trist
imensitatea dorului
carnea lui vie
nu știe să facă diferența
între cădere
sau zbor

Iubita mea – lumina mea albastră de Boris Ioachim

Cu ce lumină-albastră cerul tău –
Cer presărat, intens, cu praf de stea –
Lin înveleşte-n doruri lutul meu

Ce-i rece şi sleit, iubirea mea!

Sclipesc în noaptea rece ochii tăi
Cu dulce şi aprins aleanul lor –
Stârnind în mine flăcări-vâlvătăi,
Ce fac să simt că sunt nemuritor.

Tu nici nu ştii, măcar, azurul meu,
Cum te privesc – şi obraznic şi curat..
Ce dulce paradox e-n mersul tău –
Lasciv şi inocent e, totodat’!

Când mă săruţi, gingaş, adeseori,
Cu buze moi, arzând catifelat,
Tu mă reînvii, fără să mă omori –
E-un simţământ neînţeles, ciudat.

Cum se revarsă-n noapte ploi de stele –
Din cerul de catran, cum se desprind!
Dar cea mai arzătoare dintre ele –
Eşti tu, iubito-n braţe când te prind.

Când trupurile noastre se despart,
E un dezastru în fiinţa mea –
De, parcă, ceru-ntregii lumi s-a spart
Şi mi-a căzut în cap un ciob de stea!

Atunci, buimac, privesc plecarea ta,
Printre copacii-abia îmbobociţi
Şi sunt cuprins de-o disperare grea –
Căci ani şi oameni ne ţin despărţiţi.

Deci, ce eşti tu? Lumina mea albastră!
Ce-mi curgi fierbinte-n sângele-ngroşat
Şi-mi luminează-a ochilor fereastră
Cu cer albastru – când nu e înstelat.

Iar gândurile tale trec prin mine –
Adesea pleacă, dar mai des rămân…
Şi –ntinerit, simt când îţi este bine –
Când nu ţi-e bine – mă simt trist, bătrân.

Iubirea mea, lumina mea albastră –
Noi, împreună, n-o să adăstăm…
Dar, undeva, unită-i soarta noastră
Şi nu ni-i interzis ca să visăm…

EXISTENȚE PARALELE de Oană Stefan Valentin

Visele vii
sunt lumi paralele
când pleoapele-s moarte-n

cădere ușoară de somn.
e viața oare
sumă de vise deșarte
sau dormire de os?

trăirea-i cădere
ori căderea înălțare
ne trezim din vis
sau acolo murim
e somnul închisoare
de noapte
ori drum infinit
ațipit
de proscris?

AMOR TOTAL de Oană Stefan Valentin

Nu e decât
esența plină
de infinit.

gustă-i adâncul
femeie
din pleoape,
are miros fierbinte
de nesfârșit
chiar de-i sorbi
cu nesaț veșnicia
din clipa perenă
ramane tot
o eternitate.

Femeie
naște-mi secunda
de azi,
copil frumos
de neperenitate.

MULTUMESC de Oană Stefan Valentin

pașilor tăi
că au știut
ce să umble

nu în genunchi

ochilor tăi
pentru căutarea
asiduă de clar

pe dinăuntru

buzelor tale
că au incantat
tremurând fierbinte
rugă pe de rost

mâinilor tale
că au sfârșit frumos
încătușându-mă
spre cer.

MULȚUMESC CĂ EXIȘTI CRI....

Poveste (a cui e vina?) de Zavoianu Vali

Cu trup firav, de păpădie
Cu brațe fine, de balet

C-un trandafir la pălărie
La cingătoare c-un buchet,

Cu păr ca marea înspumată
Ce curge-n valuri arămii
Așa mi te-amintesc eu fată
De când eram doar doi copii.

Simțeam când îmi zâmbeai, suavă
Ca un ceva, un nu știu ce...
Parc-aveam inima bolnavă
Că îmi bătea prea repede.

Când mă prindeai zâmbind de mână
Uitam și unde locuiesc
Dacă lipseai o săptămână
Zăceam, simțeam că mă sfârșesc.

Cătam mereu să fiu cu tine
Orice pretext părea firesc
Nu știu de ce ,dar era bine
Era curat, copilăresc.

Furam de prin grădini lalele
Și ți le așezam la geam
Erai în gândurile mele
Și-atât de fericit eram.

Și-anume căutam în jocuri
Cumva la piept să te ridic
Să se aprindă-n mine focuri
Și-n rest să nu mai știu nimic.

Copil eram și tu copilă
Și viața alt parfum avea
Dar anii mulți și fără milă
Ne-au transformat în altceva...

Azi te revăd și-mi pari străină
Și nu mai simt un nu știu ce
Și te privesc c-un fel de vină
Dar vina...nu știu a cui e.

E vina timpului, a sorții
Și vina-a tot ce-i azi pustiu
Sau vina vieții, sau a morții
Sau vina mea...nici nu mai știu...

DACA AZI de Cristina Maroiu

Daca azi as alege
sa-mi petrec dupa-amiaza
visand,

cu ochii atintiti
catre norii de muselina,
probabil ca tu
mi-ai aranja
mai bine sub cap
perna viselor,
ca sa ma desfat
nestingherita
din acuarela acestui
senin perfect
de august.

Si daca azi mi-as pierde
identitatea,
prizoniera intr-o capcana
inselatoare,
probabil ca tu
m-ai redefini
scrijelindu-mi numele
pe fruntea Caii Lactee,
ca sa nu mai uit
drumul acasa.

Dar daca astazi
as muri
infranta de intuneric,
stiu sigur ca tu
m-ai renaste,
plasmuindu-ma
dintr-un poem
scris
cu sangele tau!