Dor de tatăl meu tânăr de Costel Suditu

Astăzi, m-a prins aşa un dor!...
Nu ştiu de ce, priveam pământul
Şi mi-a venit în minte tatăl meu,

De îmi venea să zbor;
Sufla printre şoapte cuvântul,
Părându-mi uşorul mai greu;

Am să-l chem!
Nu! Am să merg la tata;
L-am găsit pe un scaun de lemn,
Ascuţea cu o pilă, trist, sapa;
Printre puţinele vorbe rostite,
A fost şi moartea vărului său;
Necăjit, mă privea din orbite
Spunându-mi aşa, cât de rău
Îi părea;
„Şi tânăr tată, era!...
Avea opt zeci de ani şi ceva”...
Sunt şapte zeci şi ai lui,
Puteai ca el să nu spui?

Sunt tinerii noştri părinţi,
Sunt carnea din care am fost plămădiţi;
Când lacrimă au pe obraz, noi să fim,
Balsamul durerii şi rostul sublim,
Şi omul ce felu-i de-a fi, să-nţeleagă,
Nainte ca moartea din ei să aleagă;

Am fost de acord, ba chiar m-am mirat,
Că vărul acesta prea tânăr s-a dat;
Părea că-i mai trece, vorbeam despre alta,
În timp ce mai liber, încet, pilea sapa.