Secetă de Boris Ioachim

Soarele, cu răutate,
Pârjoleşte, nemilos...
Ierburi, cândva, răsfăţate –
Vlăguite-s pân’ la os.


Vestejiţi, porumbi-n lanuri,
N-au speranţă să dea rod...
Sufocat, mă-ncurc în planuri -
Într-al inimii năvod.

Zilele, una cu alta,
Gemene-s – fierbinţi şi seci...
Au secat râul şi balta –
Eu, secătuit pe veci,

De iluzii de-mpăcare
Cu al meu trecut ceţos,
Zac în bleagă nepăsare –
Când nu-s trist ori furios.

Vipia verii mă arde
Ca un rug – de iad aprins...
Între a-vieţii strâmte coarde,
Jinduiesc spre necuprins.

Seceta adună-n mine
Numai negre presimţiri...
Nu mi-e rău, nici nu mi-e bine –
Doar port doliu în priviri.

Nu mă mai iubeşte vara –
Pare-se, m-a părăsit...
Pas cu pas, cobor pe scara
Care duce spre sfârşit.

Vlăguit de prea mult soare –
Când nu-s trist ori furios –
Zac, lipsit de-orice ardoare,
Sub azurul nemilos...