Daca vrei iubire... de Lacrimioara Lacrima

Daca vrei iubire
Vino la-ntalnire
Sub sclipiri de stea
Da-mi dragostea ta,
Sub a lunii raza
Da-mi noua speranta
Ca ma vei iubi
Cum tu numai sti…
Daca vrei gurita
Vino-n poienita
Sa gusti buze moi
Sa fim doar noi doi.
Vino la izvor
Sa pasesti usor
Sa vezi pasarele
Si visele mele…
De ma vrei pe mine
Vino pe coline
Pe dealul cu dor
S-admiram un nor,
Iar el cand va plange
In brate ne-om strange
Cand ne-o picura
Vom simti iubirea…

Vin’ sa ma mangai
Sa-mi soptesti intai
Vorbe dulci, duioase,
Sa-mi spui ca-s frumoasa…
Vino si-ai sa vezi
Ochii mei cei verzi
Verdeata sub pleoape
Sa-mi fii mai aproape!
Vino, fara teama
Sa calcam prin iarba
Si sa stam sub pomi
La pieptu-ti s-adorm…
Sa-ti simt inima
De-o cere pe a mea
Sa-mi dai un sarut
Sfios si tacut…
Sa m-alinti intr-una
Pan’ rasare luna…
Pana dimineata
Sa ma tii in brate…
Eu mereu te astept
Fara vreun regret
Daca vrei sa vii
Aici eu voi fi…

Probabilitate - de Veronica Simona Mereuta

îmi destram iluziile pe-o margine de prăpastie,
ar fi prea desuet să le îngrop,cu litanie de preot
cu tot ce ar fi putut ieşi bun sau poate ...nu.

a desface e ca şi cum ai atinge din nou legătura,
descătuşa nodul din strânsoare,
când celelalte semne nu mai sunt să te răsucească din drum.

pogoare-se nor,numai un fulger ar fi de-ajuns
să mă opresc unde-am uitat cum sunt,
venită şi nu adusă cu de-a sila pe pământ.

în geană de surâs mi-e dorul orb,
descânt i-ar trebui,apoi o ploaie de alean,
aducă, de pe urmă, rod!

n-am să mai spun încă o dată,
cele bune nu rămân,în sfoară sau al ei pripon,
căci zmeul meu e blând... de-acum.

Zi iubire! - de Costel Suditu

Cine poate ca să-mi spună,
Cum de mintea ce-i nebună,
Din nainte va să ştie
Totul cum va fi să fie?

Fiindcă mi s-a întâmplat,
Un nebun de m-a strigat,
Că ce o să mi se-ntâmple,
Nici puţine nici prea multe,,
Vor fi toate ca o apă
Priponită într-o baltă,
Fără val şi fără spumă;
Ca o Lună fără Lună;

Cine poate ca să-mi spună,
Cum o minte ce-i nebună,
Ştie totul despre mine?!
Zi iubire!
Zi iubire!

Mi-a rămas destinul repetent - de Costel Suditu

În timp ce trecutul meu
Se ceartă cu viitorul meu,
Eu nu mai sunt;
Pentru că nu îmi vreau trecutul
Şi nu imi ştiu viitorul,
Prezentul meu, va mai fi trecut?
Ori nici viitorul prezent?
Mi-a rămas destinul repetent...

Unele - de Veronica Simona Mereuta

rânduri
n-ar trebui
aştenute pe hârtie
poate
toate
se aşteaptă
efemeridă
zăbovirea sa le-o
scrie

prea multele stele
singur
licăr
de vrajă
n-au să aducă
decât
pe-o dungă
de streaşină
oblăduită-ntr-o
palmă de strofă
uitucă

Iubire la țară - de Zaniciuc Carmen

Ana a iubit mult, știa că nu ea a fost de vină, ci zorile ce-au îndemnat-o. Ana a fost fată bună, acasă la mama și la tata, a fost ascultătoare, au învățat-o cum să se poarte, cum să fie demnă de renumele familiei. Erau oameni buni și așezați. Ana era îngândurată. Mama o privea ca și cum s-ar fi regăsit în ochii ei, ca la 16 ani. O trecu fiorii.
- Ce-i cu tine mamă? Iar te gândești la prăpăditul de Fănică?
- Nu-i nimic, mamă… spune ea, parcă speriată.
- Nu-i băiat de tine, e un bagabond, umblă teleleu, pe unde nici nu te aștepți. Anu trecut a luat banii de la tac-su și a fugit în lume și uite acu s-a întors cu coada între picioare, slab mort și făr un ban. L-au prăpădit băutura și femeile.
- Da mamă, îl știu, spune ea îngrijorată.
- Dacă mai vine pe aici să nu-l mai bagi în seamă, am văzut eu cum se uită la tine. Ai grijă să nu-l superi pe tac-tu. Doar știi că tine la familie…
- Știu, spuse Ana, încercând să nu roșească. Îl cunoștea pe Fănică, mai mult decât știa mama, îi arătase șura lui cu fân și ea neștiutoare, s-a dus, ai ei n-o învățaseră să se ferească. Și l-a iubit, Fănică a iubit-o și el, doar i-a spus. Dar Ana n-a știut că Fănică iubește toate femeile.
- Bună ziua, coană Getuța! spuse vecina de vizavi. Ce faci, iar cu treabă?
- Bună Florico, tot cu treabă, uite mă necăjesc cu fata asta, că-i fuge ochii după Fănică și nu-i băiat bun.
- Așa-i Ano? uită-l! Lumea vorbește că-i derbedeu. Tac-so l-a iertat, dar uite ca i-a făcut-o iar. S-a dus prăpăditu și i-a furat agoniseala încă o dat. L-a lăsat singur și mai amărât.
- Ce spui tu, Florico? Doar ce s-a întors și l-a îmbunat pe bătrâne-so.
- Cum Așa? spuse Ana, ținându-și respirația.
- Da, tu Getuțo, i-a luat tot și s-a cărat. L-au văzut sătenii la trenul de noapte.
Ana lăsă capul în pământ. Măsa răsuflă ușurată.
- Lasă tu Ano, nu mai fii supărată. Gheorghiță e băiat bun și ține la tine. Nu te mai uita după prăpădiți, că aduc numai necazuri. Uite și tu Florico, zi tu, cică să-ți ierți copiii, să le lași libertate, să facă de capul lor; dacă nu știi să-i ții lângă tine cu bâta și biserica, uite cum ajung.
- Da Getuțo, Dumnezeu să-l aibă în pază pe bietul bătrân, ca mult a mai suferit. Să stea el singur și acu când se bucura și el… spunea la toți că s-a întors fi-so și că s-a făcut băiat bun, că l-a așteptat și c-a strâns pentru el, că știa c-o să vină, exact ca în pildă, fiul risipitor…
Ana pălise. Nu putea să creadă, doar Fănică îi spusese c-o iubește și c-o așteaptă în șură.
***
Ana singură, în fân, îl aștepta pe Fănică. Privea stelele și se ruga să nu adoarmă singură. Dar Fănică nu mai veni. Ea se ghemui, instinctual, acoperindu-și cu mâinile burta. Fănică rămase în pântecele ei. Și nimeni nu știa. Nici măcar ea.

Angoasă - de Boris Ioachim

Prin noaptea-mbâcsită cu fum de maşini
Mai tremur-apatic, miresme-n grădini
Şi-o grea întrebare mă sapă vârtos:
Urât e frumosul, urâtu-i frumos?

Din astrele bolţii tot picură, arar,
Sclipiri îngheţate, ce pier în zadar;
Nu-i cerul nădejdea spre care să-nşir
Haotice gânduri, în nopţi de delir.

Lătraturi de spaimă se-aud de prin curţi –
E ora la care nu poţi să mai uiţi.
Cumplite-amintiri răsar, zgrepţănând,
În porţi reci de suflet, trecutu-nviind.

“Cri-cri!” – s-aud greieri în bezna profundă
Şi spaime – o mie tot trupu-mi inundă
De ce doar angoasa în preajmă îmi şade
Când pleoapa de plumb pe ochiu-nvins cade?

Mă mustră, în treacăt, ciudatul parfum
Ce vine în valuri, să-mi ceară uium;
Ciudatul parfum al zilelor duse,
Zadarnic pierdute în doruri nespuse...

Turturele-n busuioc… de Radu Adrian Gelu

Privirea zboară gândul pe cer senin,

lacrimă după lacrimă plouă obrazul,

stropi de îngeri ori picături de venin,

tot udă tristeţea sau aprind extazul…

Zâmbetul argintiu, pene cioc în cioc,

este liniştea vie în furtuna din mine,

sărutul a două turturele în busuioc

pe pervazul ferestrei mele, ca zâne…

Firimituri şi micile seminţe adesea

reţinând popasuri, întâlniri amicale,

aduc mulţumiri zi de zi la ora şasea,

credinţei în iubire, cele două vestale…

Pereche sunt fără jurăminte strâmbe,

mereu împreună de-i soare, sau tună,

şi ne învaţă lecţia cele două porumbe,

zborului statorniciei sub orice furtună…

din temeri - de Belean Maria

a rămas un sunet slab
nu-i mai simt greutatea
ai reușit să mă îmbraci în alb
să pot strânge lumina la piept până nu-i mai rămâne cer

vroiam peste strigătul arborilor
să mut zile
să cer iertare anotimpurilor

acum ești aici
cu zâmbetul celei mai duioase povești-ofrandă
pâinea zilei este a mea
atât de pură
încât pot crede în foamea codrilor
și-n nesfârșirea poveștilor
o împart cu tine până la ultima înghițitură
orice neînțeles

ne înălțăm aproape de porțile raiului
cu numele iubirii
pus cruce în palmă

AŞTEPT IUBIREA LA POPAS - de Patricia Serbanescu

de aş avea adresa ta

aş coborî din steaua mea
să vărs din sufletu-mi amar,
doar arşiţa, prinsă-n pojar.

din spiritul meu răvăşit
de-atatea doruri zdrenţuit
mi-aş coase aripi de condor,
şi aş veni la tine-n zbor.

aş lua cu mine-o mândră stea
să mi-o aduci, când vei urca…
să-i simţi fiorii cristalini,
sunt ca ai mei, poţi să-o alini…

vei strânge mierea revărsată
cu focul ce ne arde-n vatră,
nu vei mai vrea să stai stingher,
şi vei zbura din iarbă…-n cer.

s-ajungi să-ţi risipeşti iubirea
găsindu-ţi printre sori, menirea,
îngăduind să stingi odihna
şi să-ţi oferi, mai târziu tihna.

să fim, cum sufletul ne-o cere
rugă slăvim de mângâiere,
lumină fie-n timpul cea rămas
şi s-aşteptăm iubirea… la popas.