Prima zăpadă de Veronica Simona Mereuta

Ultima dată a calendarului,

Ultimul strigăt din
Ultimul cântec amuţit în
Ultima şoaptă.
Ultima carte de joc
roasă pe la colţuri, alunecând
pe-o margine a mesei rotunde.
Ultima floare care,
oricum nu va aduce
Ultima primăvară.
Ultima ceaţă,
Ultimul fum din
Ultima ţigară a
Ultimei cafele,
lăcrimând a drum lung,
fără întoarcere,
pe-o margine a
Ultimei căni, ciobită pe alocuri
dar...în nuanţe de verde.

Ultimul dor din
Ultima viaţă, din cele 9
sau poate,
Ultima clipă din
Singura trăită.

Ultimul tren din
Ultima gară şi
Ultimul cuvânt nerostit
sortit să se piardă ca
Ultimul grăunte de nisip
în singura clepsidră,
a Timpului care
ar fi prea mult să se-ntoarcă
pentru a privi peste umăr
Ultima umbră aceluiaşi pom
in singurul Asfinţit,
cel în care s-a crezut Om.

Ultimele cireşe
nepotrivite pe urechi,
cu roşul stins atât de blând, de
Prima zăpadă,
atât de albă,
atât de cuminte,
atât de...Linişte.

Am aflat - de Veronica Simona Mereuta

azi

că munţii ştiu să păstreze tăcerea,
până în piatra seacă,
însetata de dorinţă floare de colţ,
i-o smulge nedureros,
şoptită înflorire a stâncii
înălţată în neştire către lumină


şi dacă-i aşa precum se spune
că am putea trăi doar cu lumină,
aceea ultraviolet strecurată de ploi,
viaţa ar înlocui împărţirea la doi
cu prima zăpadă a florii de cireş,
iar curcubeul ar reinventa cuvintele de alint,
împodobind privirea ca un brad de Crăciun,
chiar dacă nu poate ninge tot anul


mâine e întotdeauna altă zi
sau aceeaşi pe care ai fi vrut-o
să se întâmple altfel
fără grija că ţi-ar măsura cineva,
vreodată..."ca niciodată"
ruga de împlinire
in secunde si ore de trudă,
în subiecte şi predicate,
orientate anatomic spre
zămislirea întru cuvânt promisă,
laurii de cenuşă


încă mi-e drag verdele şi roşul,
al tău...al meu
suflu de trecător prin lume
cu dor!

mi-e dor să te umbresc... de Ovidiu Oana-pârâu

mi-e dor să te umbresc iubită
să stau ca nor asupra ta
să te ating într-o clipită
cu picuri dulci din seva mea

apoi să te întorci în mine
la ceas de aspră adunare
cu dor adânc şi dulci suspine
să te răsfeţi sub apăsare

tu din oftare fă potir
în care sa topim abise
iar împlinirea din iubire
să mute oboseala-n vise

treziţi suav apoi de cântec
să ne amestecăm de dor
să mă presari pe coapse, pântec
ca pe-un arpegiu de amor


Venera a dat numele zilei când dragostea cuprinde ultimul atom ...

Rasarire - de Lavinia Amalia

Zideste-ma intre pamant si cer
Sa fiu cararea pe care pasesti
Tu fi-mi designer,eu iti sunt model.
Calca cu grija,sa nu ma strivesti,
Ca pe un vis crescut intamplator
La margine de suflet-gand stingher.
Sterge ferestrele de praf si nor
Sa pot elucida acest mister,
Inconjurat de-armatele tacerii
Care un curcubeu au zamislit
Inseninand cuprinsul disperarii...
Azi clopotele bat pentru iubit.

AI SĂ TE ROGI… de Patricia Serbanescu

ai să te rogi în şoapte, că Dumnezeu aude
vor auzi şi pietrele, chiar stelele ce-s mute,
când vântul ne adie, spre a ne răcori
speranţele vor înflori, din miezul inimii.

dar uneori, mă rog în iarbă, şi-ncep apoi să cânt
iar alteori, văd umbra mea şi-o urmăresc oftând,
pân’la apusul vieţii m-adie acelaşi vânt
şi dincolo de viaţă, cât strâng pe piept, pământ.

zăresc cetatea morţii, părând ca o redută
şi langă mine către cer, sunt cedrii care cântă,
unii-au căzut amestecaţi, prin bolovanii deşi
rostogoliţi din lumi pustii, peste toţi cei aleşi.

te vei ruga în şoapte, că bunul Dumnezeu
trimite des spre noi, lumină şi iubire,
îşi freacă mâinile de Sus, El pentru noi e zeu,
când bucuros ne-o aştepta, pe toţi la întâlnire…

să ne rugăm pentru trezire, îndemn şi adevăr
doar ancorând nemuritor, al nostru steag de dac,
la vise ce-s crescute-n noi, n-om renunţa uşor
străjeri ai gliei strămoşeşti, rămânem veac de veac.

Stejar – copil – stejar… de Adrian Gelu Radu

Discret, tăcut – stejarul lasă ghindă
călătoare-n pat de frunze la culcare,
şi învelită-n muşchi parcă se afundă
cu rădăcini să prindă-n sol cuibare…

Discret, tăcut – în zori sorbind rouă,
încetul cu încetul copilul a crescut,
din rădăcină spre înalt când plouă
braţele tot mai vânjoase a desfăcut…

Discret, tăcut – clipă de clipă-n an,
şi an după an tot noi frunze îi apar,
mantie copacului pădurii suveran,
copilul a fi matur în al naturii tipar...

Discret, tăcut – mândrie a pădurii,
adunând înţelepciune în verdeaţă,
drept vântului şi soarelui raze aurii,
demnităţii în viaţă îi stă fortăreaţă...

Încetul cu încetul – tu copile învaţă,
a sta drept sub nori negri sau azurii,
viaţa copilului stejar să-ţi fie povaţă,
să ai parte de demnitate şi bucurii…

păcate - de Nuța Istrate Gangan

amurgul nu are nici un rost
dacă pleoapa ta
nu se scufundă în lacrimă
tăcerea ta devine absurdă
atunci când cuvintele, în năvălnicia lor
îţi rămân ferecate pe buze

iubirea...
şi ea se transformă
în monedă de schimb
devenind
pariu si miză în jocurile ridicole de societate

trăim pe aceeaşi planetă
sub acelaşi cer
subjugaţi sub crucile personale
uitând şi iertând greşelile noastre
și greșelile greşiţilor noştri

doar tu, singur
mai presus de tot și toate
într-o împărăţie nerevendicată
sub un cer neimaculat
îmi judeci dumnezeieşte
păcatele necomise încă

Scânteia... de Nicoară Nicolae-Horia

Câtă lumină
și cât întuneric fără hotar
locuiește
în ea!
Și totuși mi-e dragă
scânteia.
Și eu am primit-o
în dar
și o dărui
întreagă
cui
vrea...

‎:4 - de Oană Stefan Valentin

în patru împart
sec bobul de grâu
și-mi dă pâine cu rest.
oare unde e încolțirea?

în patru am ochii
când mă trezesc
și-mi dă orbire cu plus.
oare e întuneric?

în patru pun versul
două se văd bine
două să le ghiciți.
oare ce e, ciupercă?

în patru împart buzele
unele pe gând
altele pe înflorire.
oare-mi tremură carnea?

închei la ultimul
nasture viața
măcar despre moarte
să îmi stea drept!

ACOPERE-MĂ - de Burde Victor

Acoperă-mă,
cu părul femeie,
să-mi ţii de cald
ca ierbii încolţite
primăvaratic,
umărul zăpezii
întârziat pe trup.

Mi-e bine aşa,
ca în ochiul amiezii-
ameţitor de verde;
Rămâi cu mine,
până în ceasul
de margine
a nopţii,
Iubeşte-mă
şi nu mai pleca.