citesc poemul tău - de Belean Maria

scris în pietre pe nisip
marea este un loc din care privești cerul
iar scoicile
sunetul la capătul căruia pot să ajung mereu
nimeni nu-mi simte lipsa
dorm de ani în crengile mărului
anotimpuri desenându-mi pe piele
incantații
coji
nimeni nu-mi vede lipsa
în fiecare scoică las răvașe
și cu un gest alene
le așez în nisip doar în partea stângă
unde cordul lasă bătăile mai dese
mai sacadate
și calde
dar
nimeni nu-mi aude lipsa
uneori aș vrea să dau pâinea inimii
firimituri pradă păsărilor
să ducă ele semnul printre pietre și nisipuri
ca nu cumva elixirul vieții
să nu aibă hrană
și să o ia razna de nebun
să nu te mai găsească
cu mâinile noduroase modelez plastelina nisipului
sub cântecul suav al sirenei
marea șoptește
ascultă

o să vină și aceea clipă
în care plasa liniștii ne va sta de strajă
strivindu-ne

Ai fi putut să rămâi - de Costel Suditu

Pentru mine, o floare este definiţia frumosului;
Un zâmbet, a bunătăţii,
Şi lacrima, a curatului;
Tu mi-ai fost toate acestea
Dar cineva, te-a rupt,
Te-a dezâmbit
Şi fără să ştii, ţi-a luat şi lacrima;
Cineva, mi te-a dezlipit de pe retină;
Ai mai înflorit aşa, ruptă,
Cât o floare într-o glastră;
N-ai mai zâmbit,
Şi nici n-ai mai plâns
Dar,
Rostul de floare s-a dus,
Zâmbetul a înţepenit
Şi lacrima a secat;
Te-aş fi pus înapoi, să prinzi
Din nou rădăcini,
Aş fi tras de buze să te învăţ
A zâmbi din nou,
Şi să plângi, măcar
Te-aş supăra,
Dar,
Locul era otrăvit,
Buzele, cu mâinile astea care tremură,
Nu le-aş fi biruit,
Iar să te supăr,
Inima îmi numără
Nu, ba nu, nu, ba nu...
Ai fost definiţia vieţii
Şi n-ai priceput;
Stau scrişi toţi pereţii
C-ai fi putut
Să rămâi.

PRIVEȘTE! - de Oană Stefan Valentin

Aleargă la izvor dimineață
La o aripă distanță de întuneric
Umple căușul palmelor cu apă
Și citește-ți limpezirea în ea
Are forma unei inimi curate
Prinsă între două timpuri reci.

Nu mă crezi?
Privește!

ZID SFÂNT - de Oană Stefan Valentin

Zid sfânt
E orice cărămidă
Mortarul, ruga
Dulce înspre sus
Pană de înger viu
E lumânarea din firidă
Iar fumul, blana
Nevinovatului miel
Pământul e îmbrățișare
De temelie rătăcită
În vânturi reci spre nicăieri
Sufletul, rana ce se-agită
Să nu mai fie iarăși ieri.
Deci crește-mă
Un zid înalt spre soare
Să ai altar solid
De-ngenuncheat.

De dor - de Boris Ioachim

De ceaţă sufletul îmi este
Şi ochii albăstriţi de ger,
Iar promoroaca şade peste
Frântura mea caldă de cer.

Pe şesul alb, merg – arătare –
Ca dintr-un nordic basm desprinsă
Merg fără ţintă, căci cărare,
Nu se iţeşte-n zarea ninsă.

Departe-un sat, întins de lene,
Drapat în nea, lin dormitează…
Din hornuri fum înalţă alene –
Şi primăveri calde visează.

Imensitatea albă-mi pare
Peisaj de stranie planetă –
Peisaj ce-ndeamnă la visare,
La piept de zgâtie cochetă.

Mă-ntreb ce faci, acum, iubito,
Tu, cea plecată-n larga lume…
Te-ntrebi de-s viu sau am scrântit-o –
Răpus de-o boală fără nume?

Sunt viu, iubito, să n-ai teamă,
Cumva, că pasul mi-e nesigur…
Chiar dacă vârsta-mi cere vamă –
Eu te iubesc la fel, desigur.

Tu ce mai faci, căci tot mai rare
Vin veşti contrarii despre tine…
Trăieşti pierdută în visare,
Îţi merge rău – îţi merge bine?

…De ceaţă sufletul îmi este
Şi ochii albăstriţi de ger…
Doar un gând bun – şi-o bună veste,
Iubito, doar atât îţi cer…

Prezent II - de Boris Ioachim

...Să mergem, deci, pe drumu-acesta, care
Noi credem că ni-i hărăzit de sus
Şi sub a anilor, sură ninsoare,
Să spunem – de mai e ceva de spus.

Să spunem că, prezentul, bunăoară,
E-un timp trăit de alţii, din trecut…
Să ne-ntrebăm, câţi trebuie să moară,
Ca viitor să aibă-un nou-născut?

Să spunem că, deliberat, nimica
Nu învăţăm – trecutu-l dăm cu fard –
Că mult ne place s-aruncăm pisica
Ce a murit, la alţii peste gard.

Că de tot răul ce ne înconjoară
De vină–s ale sorţii vineţi ploi…
Vecinului, însă, capra să-i piară –
De nu se află capră pentru noi.

Să spunem că belşugul ne lipseşte
Fiindcă trăim, comod, în compromis
Şi gurile căscăm, râzând prosteşte,
La cei ce vor să scape de abis.

Să spunem că, mereu, crăpata buză,
Crăpată va rămâne – pân’ pierim –
Căci Dumnezeu ne dă, însă refuză,
În traistă să ne bage ce râvnim.

Memoria ni-i scurtă, selectivă
Şi în nisipul patimilor, des,
Ne ascundem capul, ca-ntr-o sugativă –
Doar vom scăpa de frică şi de stres.

…Să mergem, deci, pe drumu-acesta, care
Ne duce, calm, spre-un rece nicăieri;
Căci, sub a veacului sură ninsoare,
Nu avem vreun „mâine” şi nu ştim de „ieri”…

APUSURI DE VARĂ - de Constantinescu Elena Iuliana

Ești departe de mine
Un dor nebun mă împinge
Spre tine
Spre ochi-ți dragi ce-mi sunt;
Distanța iubite
Mă apasă
Aș vrea să fiu alături
Parfumul să mă-nbete
Trezescă-mă în noapte
Cu alintul șoaptei tale
Simțindu-ți sărutul
Pe buzele-mi palide
Ce poartă și astăzi stigmatul
Dezastrelor mute din ultima seară;
Pe buzele pale
Apusuri de vară
Își poartă ultimile clipe;
Sunt pierdută în castelul
Eternului mâine
Din fostul de ieri;

De ce? - de Constantinescu Elena Iuliana

Spune-mi, de ce-ai plecat
Fără să-ţi ceri iertare?
Însigurată m-ai lăsat
Să mă înec în mare...

Nu vreau să cred c-acolo sus
Şi- n gândurile mele,
Stelele vieţii au apus
Şi tu de-odat’ ele;

Aud în vis doar nişte voci;
Sunt inimile noastre,
Ce-mi spun că ai să te întorci
În serile albastre;

Cascada - de Ovidiu Oana pârâu

cosiţe, 
arcuiri de gene,
sâni deluriţi ca provocări şi
coapsele menite să vegheze o
adumbrire, iar în vale
degete mici, fremătătoare
alint devin privirii ca minuni
când o pogor pe-a ta icoană
precum cascada spre genuni
desmiardă pietrele de sus în goană
râul nu seacă niciodată
căderile-şi desface-n picuri
ca pe-o poveste adunată
şi risipită pe nimicuri
la apa scursă peste stâncă
se-adaug tunete din valţuri
puhoiul îşi reface-adâncă
curgerea-i lină printre maluri
pe care parcă plâng înalturi
ale cascadei madrigaluri

Atât de Gabriela Dangu

Atât de acolo...atât de departe,
Îmi sunt dimineţile îngropate printre cuvinte,
Mă plânge ploaia ce-n picuri de desparte,
Perdea rece de lacrimi acoperă morminte...

Prin cerul ros de vreme, atât de albastru-livid,
Nici timpul nu mai curge în pântece de ceas,
În pagini albe, goale, tacută mă închid,
Mai caut în secunde o urmă sau un pas...

De veacuri mă doare atâta asteptare,
In dorul ars de tine mă cufund, mă-nnec,
Mă strânge la pieptu-i, în valuri mă închide, pustie, o mare,
Surâsuri safirii prin mine trec...

Sunt tot ce aş fi putut să-ţi fiu...atât...
Sunt zâmbet, sunt lacrimă, sunt floare de salcâm,
Sunt ploaie, furtună, îţi sunt sărut,
Sunt tot ce aş fi putut să-ţi spun....