Frumoas-o albă - de Costel Suditu

Poate, că-n visul meu ştrengar,
De ce să nu?!...
Îmi eşti iubită şi te pup
Pe sânii tăi albi, ca de var;

Ia spune-mi tu,
Ţi-ar place oare
Să îţi dezmierd cum face-un soare
Cu cerul lui,
Frumosul corp cum altul nu-i,
Frumoasă matcă visătoare?

M-am dus cu totu-n ochii tăi,
Ca în văzduh un zbor spre ceruri,
Un vas piedut pe-atâtea căi,
Şi dispărut în multe feluri;

Aş vrea să trec, să-ntorc privirea,
Să-mi spun că numai am visat,
Să scutur mintea, adormirea
Să cred că feste mi-a jucat,

Dar nu mă pot, nu pot abţine
Acest gândit care-mi convine
Fiindu-mi carne şi nu vis,
Ca rodul bun pe creangă prins,
Iar merele ce-mi dai pe buze
Avide, ca nişte ventuze,
Insist să ţi le pup ştrengar,
Frumoas-o albă, ca de var.

Despărţire-n toamnă - de Boris Ioachim

Smocuri de imagini smulg din amintire,
Ascultând cum vântul tânguie la geam -
Încercând, zadarnic, să îmi dea de ştire
Că singurătatea-i unicul balsam.

Brusc, îmi vine-n minte o alee îngustă…
Îţi aduci aminte cum ne-am întâlnit?!
Îţi ţineai, c-o mână, diafana fustă –
Zâmbind ştrengăreşte – pasul mi-ai oprit.

Şi atunci era toamnă şi sălbatic, vântul,
Şuiera prin pomii, de-acum, desfrunziţi…
Un noian de frunze potopea pământul –
Trist, zâmbea un soare, cu dinţi strepeziţi.

S-a întâmplat şi-a doua noastră întâlnire –
Când răceala brumei, totul arginta…
Nu-mi trecea prin minte că a despărţire,
Părul tău – ca frunza toamnei, flutura.

Cu câteva vorbe şi lacrimi puţine –
Pe care, cu ciudă, îndată le-ai şters –
M-ai rugat, în şoaptă, ca să uit de tine,
Căci, departe-n lume, tu aveai de mers.

N-am rostit cuvinte – doar anemic, parcă,
C-o durere mută te-am îmbrăţişat…
Pleoapele-mi, de febră, n-au putut să stoarcă
Lacrimi – numai pieptu-a scos adânc oftat.

Şi-ai plecat deodată – parcă gârbovită,
După un nesigur, ultim, trist sărut…
Nici azi, nu-mi dau seama, de mi-ai fost iubită –
Ştiu doar că, de-atuncea, nu te-am mai văzut.

…Smocuri de imagini smulg din amintire –
Cu pomi goi de frunze şi-o alee-ngustă,
Pe care-mi apare trupul tău subţire,
Ce-şi ţine, c-o mână, diafana fustă…

În prisacă - de Ovidiu Oana pârâu

ies albine
harnice
din florile
darnice
toate-adună
cu mult spor
din câmpul
multicolor
cel mai fin
şi bun nectar
fiecare-un
degetar
vântul lin
adie doar
cer senin
mărgăritar
pentru mine
pentru tine
de la harnice
albine
dulce miere
cine cere
cu plăcere
va primi
pe săturate
picuri
galbene
curate
faguri grei
primeşti
de vrei
dacă furi
înţepături
ace mii
bâzâituri
asta e!
nouă
ne place
mierea
s-adunăm
în pace

La ceas târziu - de Cătălin Codru

În noapte de m-ai auzi
Urmând vremii, chemarea,
În dor fierbinte, ne-om uni,
De dragoste, cărarea.

Mi-aş tinde mâna către tine,
Să te sărut... a leac,
Să-ţi mângâi părul şi-apoi sânii,
Acolo lângă lac.

Să nu ne ştim decât pe noi,
Să ne dansăm iubirea,
Apoi cu noapte amândoi,
Să ne topim trăirea.

Îmbrăţişaţi cum n-au mai fost,
Vreodată doi străini...
Ne-acoperim cu sărutări
Pe cap, pe ochi, pe mâini.

Din doi să facem un copac
Îmbrăţişat de timpuri,
Din vie verde un butac,
Aprins de anotimpuri.

Aşa să stăm înlănţuiţi,
Întreaga era... a nopţii,
Rămânem doi îndrăgostiţi,
Până la ceasul morţii

Şi de-oi pleca de lângă mine,
Priveşte înapoi...
Eu am să fiu mereu cu tine,
... Şi-n viaţa de apoi.

Cuvinte - de Constantinescu Elena Iuliana

Lacrimi,
Suferinţă,
Viaţă tristă;
Îmi e chipul clădit dintr-o lacrimă;
Plâng,
Conştiinţa se deapănă ca un vis,
În noaptea mea albastră
Cu vise şi stele căzătoare;
Visul,
Existenţa mea
Din fiebintele nopţii de vară
În adierea vântului cu stropi de iubire,
Ploaie calmă
Sufletului meu,
În care aştept răcoarea sufletului tău
Inundând efemera mea lume;
Iubesc ce-i frumos,
Iubesc oamenii,
Iubesc cuvântul,
Poezia sufletului,
Şi dărui trupul meu de apă
Cuvintelor iubirii
Vieţii;
Trăiesc, clipa de tandreţe;
Simt atingerea sufletelor ce le iubesc
Şi mă feresc de tine Soare ;
Devenind volatilă.

Viața omoară morții - de Zaniciuc Carmen

copilul privește lumea
fără s-o judece
într-o pedeapsă
și nici nu știe cum
fiarele ies din pieptul său
de sfâșie chipurile de marmură
ce l-au atins reci
când nici ele nu știu cum
s-au trezit la viață

... - de Iurie Osoianu

‎...S-au contopit intr-un extaz tremurator
Cu brat pe brat , picior peste picior
Si insa-si spatiul l-au transformat in dor
Si insa-si timpul l-au ascuns in taina lor...

Și-atîtea șoapte își strecoară prin sărut
Și atîta feerie'n sacrul nud-
Cu braț pe braț , picior peste picior
Și contopit în el și ea nemuritor...

Abisul - de Belean Maria

poate fi trecut ușor
dacă se ia o cană cu apă
cu misterul care învăluie banalul gest

a fi mai fericită
înseamnă a aduce cu blândețea privirii
celălalt mal aproape
să-ți număr sclipirile din iriși

în ochii tăi întrebarea e mută
încerc să-ți trimit cuvinte tăcânde
poate nu-mi vei citi gândul pe buzele îndoielii

urmăm în junglă un drum umbrit
care duce spre un loc gol și plin de soare
picioarele ni se înfundă în nisipul luxuriant
în timp ce cu mâinile pline de răni
se cațără înspre floarea de colț

însetați și flămânzi
doar scheletele poartă visul în amintirea oaselor

coroana florii este o pasăre
care stârnește seninul

transfigurați
de lumina lăuntrului
(care doar pe creștetul munților prinde rădăcini)
sorbim apa din aceeași cană

îmi iau bocceluța cu amintiri
zâmbetul de buzunar
- nu mai sunt prizonierul gândurilor triste -
doar mâna întinsă a lui Proteus
înspre un schelet ambulant
mai poate naște îndoieli

doar mâinile noastre - de Belean Maria

printre amintiri
se amăgesc cu false atingeri
ochii prea obosiți confundă albastrul cu cenușiul
și începutul cu neștiutul
pe fiecare cuvânt clipele înmuguresc un număr
ca și cum trecerea ar conta

pe sticla aburită desenez jucării din amintirea bunicii

zborul îmi fulgeră tâmpla
iubite
ia tu mărul și așază-l în formă de dragoste
la margine de drum
semn că-i cer iertare primăverii


dulcele fără de culoare
este scos la licitație
în ritmul izvoarelor de munte
de parcă neatingerea s-ar desface în mii de cioburi
spini de gheață
prea devreme
prea ușor
prea neînțeles

privirea îmi rămâne încremenită spre răsărit
din dorința că poate voi zări
un senin care să semene
cu ochii lui Iisus 

eternitate poetică - de Iurie Osoianu

cinzeci de zile mai târziu porni spre tine
femeia ta de stele și rumene văpăi
și tu care credeai că nu mai vine
durutul pământesc cu ochii ei...

atîta frumusețe ce nicidecum n-a fericit-o
și-atîta resemnare pe frumosu-i chip
-femeia asta ce ți-a fost iubită
de azi la fel ca tine-i infinit...

cel mai frumos român din toți românii
și cel mai fericit din noi, din toți
azi Veronica Micle vine către tine
primește-o și-nțelege-o dacă poți...

cel mai duios poet din toți poeții
și cel mai gingaș și la suflet și la chip
șoptește-o rugă"n vers imensității
întru iertarea omului ce te-a iubit

cea mai durută în suspin de triolete
și cea mai pângărită 'n bârfele lumești
pereche-aleasă de destin pereche
cu plopii fără soți de românești

perechea asta veșnic înjosită
mereu flămândă, cufundata'n săracii
și azi șoptește-ntregii lumi că e iubită
prin versu-i genial de Românii...