Smocuri de imagini smulg din amintire,
Ascultând cum vântul tânguie la geam -
Încercând, zadarnic, să îmi dea de ştire
Că singurătatea-i unicul balsam.
Brusc, îmi vine-n minte o alee îngustă…
Îţi aduci aminte cum ne-am întâlnit?!
Îţi ţineai, c-o mână, diafana fustă –
Zâmbind ştrengăreşte – pasul mi-ai oprit.
Şi atunci era toamnă şi sălbatic, vântul,
Şuiera prin pomii, de-acum, desfrunziţi…
Un noian de frunze potopea pământul –
Trist, zâmbea un soare, cu dinţi strepeziţi.
S-a întâmplat şi-a doua noastră întâlnire –
Când răceala brumei, totul arginta…
Nu-mi trecea prin minte că a despărţire,
Părul tău – ca frunza toamnei, flutura.
Cu câteva vorbe şi lacrimi puţine –
Pe care, cu ciudă, îndată le-ai şters –
M-ai rugat, în şoaptă, ca să uit de tine,
Căci, departe-n lume, tu aveai de mers.
N-am rostit cuvinte – doar anemic, parcă,
C-o durere mută te-am îmbrăţişat…
Pleoapele-mi, de febră, n-au putut să stoarcă
Lacrimi – numai pieptu-a scos adânc oftat.
Şi-ai plecat deodată – parcă gârbovită,
După un nesigur, ultim, trist sărut…
Nici azi, nu-mi dau seama, de mi-ai fost iubită –
Ştiu doar că, de-atuncea, nu te-am mai văzut.
…Smocuri de imagini smulg din amintire –
Cu pomi goi de frunze şi-o alee-ngustă,
Pe care-mi apare trupul tău subţire,
Ce-şi ţine, c-o mână, diafana fustă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu