coborât -a lunga
noapte,
dar te-aud atât de clar
dintre mii şi mii de şoapte
Nu credeam să-nvăţ ca tine
a muri de-atâtea ori
o, şi Nesus mă aprinde
din tălpi până-n subsuori!
Mantia ta-nvăluit-a
trupurile noastre toate,
printre valuri mai răsare
cine poate să înoate
Şi-aş putea să stau şi eu
într-un colţ privind în mine
ochi divin, neînceput,
dacă l-aş simţi cum vine
Nici un punct nu se mai mişcă,
nici pe ape, nici în aer,
Duhul Sfânt a aţipit,
lâna e netoarsă-n caier
Şi-aş putea să nu mă tem,
oricum, vremea tot ar trece
şi-aş putea să nu mai sper -
cât zici unu, ai zis zece
Ce e rău şi ce e bine
să mă-ntreb, să mă socot?
Dar sunt rele mult prea multe,
a-nţelege nu mai pot
Pururi tânăr de-aş rămâne
tot nu pot să mă mai mir
că la început de lume
am primit chiar Sfântul Mir
Şi privind adânc în mine
să încerc să mă cunosc?
Dar tot altul mă gândeşte,
ştie totul pe de rost
Aud şi acum cum sună
buciumul pe deal cu jale,
lacrima mea rătăcită
stele-o scapără în cale
Cumpăna de la fântână
e un lung suspin acum,
apele născând plâng naţii
de la dac pân΄ la român
Zeii daci cântă şi-acuma
prin talazurile mării,
cântă-a dacilor cădere,
rătăciţi în zarea zării
Nu mai trece ca o sfântă
luna pe al nostru cer -
fruntea ei e-ngândurată
de când naţiile pier
Kamadeva, zeul indic,
dac-ar vrea să se pogoare -
cu o floare otrăvită
în săgeată, ne doboare
Să cunoască toată lumea
rugăciunea unui dac:
nu-n genunchi şi nu iertare
Ne dăm duhul cum copacul,
ne dăm duhul în picioare
Vom cunoaşte, în sfârşit,
acea dulce nepăsare
propriul rug când ne topeşte,
dar vom re-nvia ca Phoenix
într-o altă înserare
Şi duşmanii-nmărmuriţi
vor vedea cum se iveşte
dintre cerurile rare
un luceafăr rătăcit,
cum s-o arunca în mare
Dând orizont nemărginit
singurătăţii mării
pe noi nouă redându-ne
din negura uitării.
dar te-aud atât de clar
dintre mii şi mii de şoapte
Nu credeam să-nvăţ ca tine
a muri de-atâtea ori
o, şi Nesus mă aprinde
din tălpi până-n subsuori!
Mantia ta-nvăluit-a
trupurile noastre toate,
printre valuri mai răsare
cine poate să înoate
Şi-aş putea să stau şi eu
într-un colţ privind în mine
ochi divin, neînceput,
dacă l-aş simţi cum vine
Nici un punct nu se mai mişcă,
nici pe ape, nici în aer,
Duhul Sfânt a aţipit,
lâna e netoarsă-n caier
Şi-aş putea să nu mă tem,
oricum, vremea tot ar trece
şi-aş putea să nu mai sper -
cât zici unu, ai zis zece
Ce e rău şi ce e bine
să mă-ntreb, să mă socot?
Dar sunt rele mult prea multe,
a-nţelege nu mai pot
Pururi tânăr de-aş rămâne
tot nu pot să mă mai mir
că la început de lume
am primit chiar Sfântul Mir
Şi privind adânc în mine
să încerc să mă cunosc?
Dar tot altul mă gândeşte,
ştie totul pe de rost
Aud şi acum cum sună
buciumul pe deal cu jale,
lacrima mea rătăcită
stele-o scapără în cale
Cumpăna de la fântână
e un lung suspin acum,
apele născând plâng naţii
de la dac pân΄ la român
Zeii daci cântă şi-acuma
prin talazurile mării,
cântă-a dacilor cădere,
rătăciţi în zarea zării
Nu mai trece ca o sfântă
luna pe al nostru cer -
fruntea ei e-ngândurată
de când naţiile pier
Kamadeva, zeul indic,
dac-ar vrea să se pogoare -
cu o floare otrăvită
în săgeată, ne doboare
Să cunoască toată lumea
rugăciunea unui dac:
nu-n genunchi şi nu iertare
Ne dăm duhul cum copacul,
ne dăm duhul în picioare
Vom cunoaşte, în sfârşit,
acea dulce nepăsare
propriul rug când ne topeşte,
dar vom re-nvia ca Phoenix
într-o altă înserare
Şi duşmanii-nmărmuriţi
vor vedea cum se iveşte
dintre cerurile rare
un luceafăr rătăcit,
cum s-o arunca în mare
Dând orizont nemărginit
singurătăţii mării
pe noi nouă redându-ne
din negura uitării.
