VICTIMA NESIGURANŢEI de Irina Nedelciu

Un gând crispat zvâcneşte şi mă-ngheţă

Simt disconfort în inimă şi-n viaţă

Negociez cu sufletul momentul

Să-i limiteze-n taină perimetrul.

Sunt dezolată, schiţa nu mi-e dată

Şi temătoare-n gând tot stau şocată,

Descumpănită de nesiguranţă,

Ce provizoriu mi-a intrat în viaţă.

Ispititoare stă-n imagini clare,

Crucifică victorioasă tot ce iubesc... şi doare !

Mă urmăreşte-n somn, când visele nu-s stinse,

Consolidând cu teama... lacătele prinse.

Stau ca o victimă închisă-n iluzoriu

Trăind doar visul palid şi încercănat

Când gându-mi îţi ia forma, provizoriu,

În ochii-mi stinşi de om însingurat.

Dar toate acestea sunt doar temporare

Nu voi lăsa neghina să pitească-n floare

O voi stârpi din gândurile-mi bune

Şi voi păşi din nou covoare-n lume.

Covoare de speranţă şi lumină

Unde iubirea râde fără vină,

Unde sinceritatea abundă cu îngăduinţă

În inimile calde, fără rea voinţă.

Acolo voi păşi, eu, cu sfială,

Lăsând în urmă hăul negru, ca să fiarbă,

De cel necaz ce peste el a dat

Când am călcat covorul... binecuvântat.

Irina Nedelciu la 13 iunie 2012

Iubirea – câmp înţelenit de Boris Ioachim

De unde să mai scot cuvinte,

Cu glas uscat şi răguşit?
Şi cum să fac să mai ţin minte
Tot ce-am gândit, tot ce-am rostit?

Adun cuvinte şi secvenţe
Din ce-am vorbit, din ce-am trăit…
Le distilez pân’ la esenţe – 
Să aflu dacă te-am iubit.

Căci nu mai ştiu ce e iubire –
Ba, chiar mă-ntreb, dac-am ştiut…
În van scrutez prin amintire,
Să-ţi dau un chip – frumos ori slut.

Ce calmă-mi este, azi, secunda!
Căci timpul totu-a risipit…
Răceala-mi limpezeşte unda
Unei iubiri ce s-a topit.

Mi-e cerul minţii limpezime
De apă din izvor curat…
Dorinţe calme prind s-anime
Sufletul meu întunecat.

Întunecat de patimi grele,
Pe care-adânc mi le-ai sădit
Când-mi înfigeai pân’ la plăsele
Un dor ca fierul înroşit.

Ciudate-mi par acele ceasuri
Când trupul rece-ţi frământam
Şi când, cu gâtuite glasuri,
Despre iubire aiuram.

Tăcut îmi este astăzi glasul –
Nici nu mai ştiu pe unde eşti…
Tăcută-mi este clipa, ceasul –
Arar, mă întreb de mai trăieşti.

Iubire…ce bizar îmi sună
Acest cuvânt, azi, fără sens –
Când stă ascuns sub groasă brumă
Într-un alt veac şi univers.

Şi, totuşi, mai păstrez din tine
Fărâme calde din trecut:
Sclipiri de zâmbete senine
Şi umbra unui vag sărut.

Atât. În rest, albă uitare,
În minte mi s-a-nţelenit;
Şi ştiu răspunsul la-ntrebare:
Doar am visat – nu te-am iubit…

Caută-mă… de Boris Ioachim

Caută-mă în glăsuirea

Vântului din zori de zi
Nu-mi vei mai afla iubirea –
Şi-asta vântu-ţi va şopti.

Caută-mă în primăvară,
Prin smaraldul crudei ierbi
Umbra mea n-o să-ţi apară –
Primăvara poţi s-o-ntrebi.

Caută-mă prin pădure
Nicidecum n-o să găseşti
Ochii mei, care să-ţi fure,
Urma paşilor hoţeşti.

Caută-mă în dogorârea
Verii, în amiezi fierbinţi…
N-o să-mi auzi glăsuirea –
Nicidecum să nu te minţi.

Caută–mă în reci vânturi
Toamna, când toţi pomii plâng -
N-o s-auzi a-mele cânturi,
Nici n-oi fi ca să te strâng

În strânsoare pătimaşă –
Să te alint sub ruginii
Frunze-n toamna cea trufaşă,
Când miroase-a coapte vii.

Caută-mă în plină iarnă
Pe când neaua, ca-n poveşti,
Din văzduh prinde să cearnă –
Nicăieri n-o să găseşti

Trupul meu, nici răsuflarea
Şi nici glasul meu pierdut
Fiindcă nu-ţi mai vreau chemarea –
Ce-altădată, m-a durut.

Tu pe mine – eu pe tine,
Nu ştiu cine a minţit…
Ştiu atât: nu mi-a fost bine
Nici nu cred că m-ai iubit.

Deci, „adio” nu-ţi voi spune
Nici blesteme n-oi rosti…
Nu-ţi doresc nici zile bune –
Îţi doresc - ce-mi vei dori…

Iubită-mi eşti! de Andreea Alexandra Coman

Tu preafrumoasă copiliţă

Izvor de lauri, ochii tăi cereşti
Te aşez pe pat de flori, întinereşti
Iubită-mi eşti!

Tu cântec veşnic, făr` de sfârşit
Primăveri aduci şi le vesteşti
Taci, simţi şi zâmbeşti
Iubită-mi eşti!

Tu floare de mai adesea eşti
Împrăştii dragoste şi mă iubeşti
Te aşez pe pat de flori, întinereşti
Iubită-mi eşti!

(Andreea Coman - 13 Iunie 2012)

Am învăţat... de Andreea Alexandra Coman

Am învăţat să sper cu sufletul curat

Şi am plâns pentru voi... voi m-aţi uitat.
Oameni păgâni, o viaţă avem în spate
Însă toţi suntem o apa şi-un pământ până la moarte!

Am învăţat ce-i răutatea
În vocabular, e antonim cu bunătatea,
Dar în sufletul vostru, oameni statui
Rautatea-i din piatra, pana si de voi sunteti satui.

Am învăţat să zâmbesc, să visez, să iubesc
O spun şi-ndrăznesc
Oameni pustii cu suflet din piatră
Toţi suntem o apa şi-un pământ
Avem aceeaşi soartă!

(Andreea Coman - 13 Iunie 2012)

ALBĂ PANĂ NEMAIÎNFOIATĂ de Stefan Oana Valentin

Tu,

erai acolo în genunchi
icoană încrustată în așteptare
la o lungime de aripă
de cer.

Trudeai pământul grijilor
în formă de zi
și-ți creștea așa de frumos
aluatul de gânduri,
așteptând cuptorul.

Împleteai vise cu mac
și cu miere de dor.
îngenunchiai întunericul
numărând pe degete
zilele fără furtună.

Împlineai, dinăuntrul tău,
desăvârșirea dansului de lebădă
cântând, plin, ecouri de ape
lăsând râul liber
sâ curgă.

Eu
la o lungime de aripă ruptă
lăcrimam scrâșnit vremuri
cu glod strâns sub pleoape
pline de prea mult târâș,
sub pământ
nu vedeam
cerul.

12 06 2012
ȘTEFAN OANĂ

Frumusețe de-o floare de Carmen Zaniciuc

Florile albe de tei

La fiecare început de vară
Ochii mei și ochii tăi
Miresme dulci 
Ce ne înconjoară
Într-o briză rece
Venită din mare

O clipă mai plutesc
Înainte să pășesc 
În rutină
Pe-o stradă avară

muzeul nefiintelorde Dorina Neculce

sorbeam din cerneala aceea

pogorâtă de noapte
pe ferestre
confraţii mei scriau capodopere
se desfătau cu mângâieri deșarte

și mă priveam în ochiul fiecărui trecător
peniţa mea va scurge dâre cenușii
cu sete oarbă

dar n-am să mai deschid ferestre
nici poarta dinspre zi
ci doar o linişte tocită
o să izbească
din când în când
ca valul înspumat
în zidul care ne veghează
muzeul nefiinţelor cu chip de ceară
şi am să rup ciorchini din
ierburile ieftine știind că
într-un tablou de bronz
nepăsător Tezeu o să
îşi plimbe turma
de legendă.

Dorina Neculce - 12 Iun 2012

Sprijinit într-o palmă de Renate Müller

Mă-nchid în mine

privesc la tine 
răsfirat prin toată camera 

într-un colţ cu capul
sprijinit într-o palmă
te ţi de ţigară

gata să dai foc 
gândurilor în vârtejul 
unei mori nebune

fumul îţi stoarce lacrimi 
lăsându-le să cadă 
în umbrele viselor tale

începi să numeri gratiile 
aruncate pe pereţi
de lumina rece a lunii

Renate Müller

Lumânări în noapte de Renate Müller

Lumânări ce ard în noapte

Pâlpâind înflăcărate
Rugăciuni spuse în şoapte
Pierzându-se-n pustietate

Lacrimi calde stau să cadă
Ce-n lumânări s-au adunat 
Stropi de ceară se încheagă
Pe pământul îngheţat

Pomii tainici stau de strajă
Cerul negru fără stele
Luna plină solitară
Priveşte printre rămurele

De liniştea din jur ademenită 
Înfrigurată s-a trezit din vis
O făptură ce a stat încremenită
Uimită ochii şi-a deschis

Peste mormânt uşor s-a aplecat
Lumânările din nou să le aprindă
Pe care vântul nemilos le-a stins
Când peste ele greu a răsuflat

Renate Müller