ZID SFÂNT - de Oană Stefan Valentin

Zid sfânt
E orice cărămidă
Mortarul, ruga
Dulce înspre sus
Pană de înger viu
E lumânarea din firidă
Iar fumul, blana
Nevinovatului miel
Pământul e îmbrățișare
De temelie rătăcită
În vânturi reci spre nicăieri
Sufletul, rana ce se-agită
Să nu mai fie iarăși ieri.
Deci crește-mă
Un zid înalt spre soare
Să ai altar solid
De-ngenuncheat.

De dor - de Boris Ioachim

De ceaţă sufletul îmi este
Şi ochii albăstriţi de ger,
Iar promoroaca şade peste
Frântura mea caldă de cer.

Pe şesul alb, merg – arătare –
Ca dintr-un nordic basm desprinsă
Merg fără ţintă, căci cărare,
Nu se iţeşte-n zarea ninsă.

Departe-un sat, întins de lene,
Drapat în nea, lin dormitează…
Din hornuri fum înalţă alene –
Şi primăveri calde visează.

Imensitatea albă-mi pare
Peisaj de stranie planetă –
Peisaj ce-ndeamnă la visare,
La piept de zgâtie cochetă.

Mă-ntreb ce faci, acum, iubito,
Tu, cea plecată-n larga lume…
Te-ntrebi de-s viu sau am scrântit-o –
Răpus de-o boală fără nume?

Sunt viu, iubito, să n-ai teamă,
Cumva, că pasul mi-e nesigur…
Chiar dacă vârsta-mi cere vamă –
Eu te iubesc la fel, desigur.

Tu ce mai faci, căci tot mai rare
Vin veşti contrarii despre tine…
Trăieşti pierdută în visare,
Îţi merge rău – îţi merge bine?

…De ceaţă sufletul îmi este
Şi ochii albăstriţi de ger…
Doar un gând bun – şi-o bună veste,
Iubito, doar atât îţi cer…

Prezent II - de Boris Ioachim

...Să mergem, deci, pe drumu-acesta, care
Noi credem că ni-i hărăzit de sus
Şi sub a anilor, sură ninsoare,
Să spunem – de mai e ceva de spus.

Să spunem că, prezentul, bunăoară,
E-un timp trăit de alţii, din trecut…
Să ne-ntrebăm, câţi trebuie să moară,
Ca viitor să aibă-un nou-născut?

Să spunem că, deliberat, nimica
Nu învăţăm – trecutu-l dăm cu fard –
Că mult ne place s-aruncăm pisica
Ce a murit, la alţii peste gard.

Că de tot răul ce ne înconjoară
De vină–s ale sorţii vineţi ploi…
Vecinului, însă, capra să-i piară –
De nu se află capră pentru noi.

Să spunem că belşugul ne lipseşte
Fiindcă trăim, comod, în compromis
Şi gurile căscăm, râzând prosteşte,
La cei ce vor să scape de abis.

Să spunem că, mereu, crăpata buză,
Crăpată va rămâne – pân’ pierim –
Căci Dumnezeu ne dă, însă refuză,
În traistă să ne bage ce râvnim.

Memoria ni-i scurtă, selectivă
Şi în nisipul patimilor, des,
Ne ascundem capul, ca-ntr-o sugativă –
Doar vom scăpa de frică şi de stres.

…Să mergem, deci, pe drumu-acesta, care
Ne duce, calm, spre-un rece nicăieri;
Căci, sub a veacului sură ninsoare,
Nu avem vreun „mâine” şi nu ştim de „ieri”…

APUSURI DE VARĂ - de Constantinescu Elena Iuliana

Ești departe de mine
Un dor nebun mă împinge
Spre tine
Spre ochi-ți dragi ce-mi sunt;
Distanța iubite
Mă apasă
Aș vrea să fiu alături
Parfumul să mă-nbete
Trezescă-mă în noapte
Cu alintul șoaptei tale
Simțindu-ți sărutul
Pe buzele-mi palide
Ce poartă și astăzi stigmatul
Dezastrelor mute din ultima seară;
Pe buzele pale
Apusuri de vară
Își poartă ultimile clipe;
Sunt pierdută în castelul
Eternului mâine
Din fostul de ieri;

De ce? - de Constantinescu Elena Iuliana

Spune-mi, de ce-ai plecat
Fără să-ţi ceri iertare?
Însigurată m-ai lăsat
Să mă înec în mare...

Nu vreau să cred c-acolo sus
Şi- n gândurile mele,
Stelele vieţii au apus
Şi tu de-odat’ ele;

Aud în vis doar nişte voci;
Sunt inimile noastre,
Ce-mi spun că ai să te întorci
În serile albastre;

Cascada - de Ovidiu Oana pârâu

cosiţe, 
arcuiri de gene,
sâni deluriţi ca provocări şi
coapsele menite să vegheze o
adumbrire, iar în vale
degete mici, fremătătoare
alint devin privirii ca minuni
când o pogor pe-a ta icoană
precum cascada spre genuni
desmiardă pietrele de sus în goană
râul nu seacă niciodată
căderile-şi desface-n picuri
ca pe-o poveste adunată
şi risipită pe nimicuri
la apa scursă peste stâncă
se-adaug tunete din valţuri
puhoiul îşi reface-adâncă
curgerea-i lină printre maluri
pe care parcă plâng înalturi
ale cascadei madrigaluri

Atât de Gabriela Dangu

Atât de acolo...atât de departe,
Îmi sunt dimineţile îngropate printre cuvinte,
Mă plânge ploaia ce-n picuri de desparte,
Perdea rece de lacrimi acoperă morminte...

Prin cerul ros de vreme, atât de albastru-livid,
Nici timpul nu mai curge în pântece de ceas,
În pagini albe, goale, tacută mă închid,
Mai caut în secunde o urmă sau un pas...

De veacuri mă doare atâta asteptare,
In dorul ars de tine mă cufund, mă-nnec,
Mă strânge la pieptu-i, în valuri mă închide, pustie, o mare,
Surâsuri safirii prin mine trec...

Sunt tot ce aş fi putut să-ţi fiu...atât...
Sunt zâmbet, sunt lacrimă, sunt floare de salcâm,
Sunt ploaie, furtună, îţi sunt sărut,
Sunt tot ce aş fi putut să-ţi spun....

PRIVEȘTE! - de Oană Stefan Valentin

Aleargă la izvor dimineață
La o aripă distanță de întuneric
Umple căușul palmelor cu apă
Și citește-ți limpezirea în ea
Are forma unei inimi curate
Prinsă între două timpuri reci.

Nu mă crezi?
Privește!

LACRIMA - de Irina Nedelciu

Îmi cântă lacrima în ochi
Şi gându-mi se striveşte-n palmă
Stau în frisoane cu deochi
Şi inima pierdută-n vară.

Un tica-tica foarte slab
Îmi gâdilă o venă fină
E dorul meu suav şi dalb
Ce mă mângâie fără vină.

Privesc în murmur, cerul drag
Ce în roşaţă stă a plânge
Şi simt iubirea în drumeag,
Cum mă cuprinde şi mă strânge.

Pierdute-mi par acele clipe
Când despleteam iubirea-n doi
Şi-n descifrate gesturi tandre
Cădeam crucificaţi în ploi.

O viată... în eternitate
Mi-aş fi dorit să fim doar noi
Dar gându-mi bate prea departe
Şi lacrima îmi cade-n foi.

Născuţi în verde pântec… de Adrian Gelu Radu

Din lumina dimineţii dansăm în cer, 
născuţi pentru a zbura ca şi stelele,
tot spre soare peste norul grănicer,
cu gând curat dar şi ridicate braţele...

Ne-am născut din frunză şi pământ,
gemeni în pântecul de verde mamă,
liberi în cuget şi în gândul ne-nfrânt,
de bună voie aducem iubirii vamă...

Iubirea ne este oxigenul a-l respira,
şi viaţa este ce ar trebui să preţuim,
fertilele esenţe-n descânt a-i înşira,
binecuvântare vlăstarelor să dăruim…

Viaţa este poate o zi ceva mai lungă,
a iubi nu poate fi o bucată de regret,
ne-am născut o singură inimă stângă,
a împleti clipe bătăi într-un lung şiret…