Odă sfârşitului - de Costel Suditu

Unde eşti tu Zeus
Să mă faci rug cu strâmbătura ta de fulger?!
Trimite Ulise din arcul tău singular
Spre inima mea
Trecă prin ea,
O săgeată legendară
Curată când intră,
Să iasă murdară,
Curăţa-m-ar de rău,
De venin şi obidă;
Trecutule, de vaierul tău,
Să scoată rosătura avidă;

Prometeu! O, Prometeu...
Eu nu am aruncat cu pietre,
Eram tăcut şi plângeam
Când toate în mine urlau la perete;
Plângeam şi muream şi muream...

Sfredeleşte glonţule drum sângelui
Altul de cât înspre inimă,
Rămână goală sinelui;
Degeaba fost-a plină...

Tu iubire, ai făcut ce-ai vrut
Şi n-ai vrut bine,
Am sufletul ce l-ai durut
Înverşunat în cupe pline,
Căci ham ai pus, căpăstru sorţii
Ce ţi-a fost pat şi somn şi soare,
Grăbind cu zâmbet paşii morţii
Spre lumea necuvântătoare.