Melancolie de toamnă de Boris Ioachim

Răzbate-un fel de alinare
Din picuri grei, căzând domol,
Ce-ndeamnă, tainic, la visare

Când toamna dă zării ocol.

Şi câte-o frunză îngălbenită
Planează spre asfaltul ud –
De vântul calm, ademenită;
Când se aşează, o aud…

Şi aud, în noaptea liniştită,
Trişti, trecătorii cum păşesc…
Din zarea neagră-abia ghicită,
Simt norii cum se bulucesc.

Se lăfăie o nouă toamnă –
Mă simt bătrân şi ruginit…
Neînţeles imbold mă-ndeamnă
Să plec înspre nemărginit.

Bătaia inimii mi-e slabă,
Căci de cădere-aproape sunt…
Anii mei, seci, trecuţi în grabă,
De gânduri negre-s bătuţi crunt.

Şi nu mai simt nici o plăcere –
Mi-s anotimpurile reci…
În lumea ninsă de durere
Nu-i loc să cânţi sau să petreci.

Dar ploaia cade liniştită
Şi frunza galbenă-o-însoţeşte…
O nouă toamnă – abia ivită,
Mi se strecoară-n trup hoţeşte…

Când mama e bolnavă... de Nicoara Nicolae-Horia

Când mama e bolnavă
Şi geme de durere,

Cuvântul ei din slavă-
„O, Doamne, dă-mi putere!”

Mi se coboară-n suflet
Tăcut, ca un jungher
Şi-aşa mă simt de singur
Şi de nimic sub cer!

Aş vrea! dar nu m-ajută
Cuvântul îndeajuns
Şi mâna mea e slută
Şi ochiul meu de plâns.

„Eu mor! tu ia aminte,
Copchilul meu, de-acum
Ai grijă de cuvinte,
Mergi sănătos pe drum...”

Duminică-i de-acuma
Şi-n veci în tot ce spun,
Mi-e tulburată huma
Sub care mă supun.

Iertaţi-mă, prieteni,
Pentru această vamă,
Nu-i brad fără de cetini,
Nu-i fiu fără de mamă...

Duminică, 8 Noiembrie 2009, spre seară...

DE LEAC de Leonid Iacob

Domnişoară, căprioară,  

spune-mi  

pentru-a câta oară  

să tot cer  

şi să nu-mi dai  

tril de pasăre în mai?  

Te tot strig prin munţii mei,  

vorbele îmi sunt scântei  

care pier  

şi care cer  

alb suişul către cer,  

sufletul tău giuvaer.  

Domnişoară, căprioară,  

Adă-mi cântec de izvoară  

şi mai dă-mi din palma ta  

să sorb sufletul de stea.  

Dă-mi din apa ta cea vie  

cântecul de ciocârlie  

şi-al ei zbor  

plutind pe nor  

pân' la poarta stelelor,  

doar m-oi izbăvi de dor.  

Doar m-oi izbăvi de dor.  

Transformare de Lavinia Amalia

Ne-am dat intalnire

La granita dintre realitate si vis

Ai spus ca vei veni

Si vom preface locul

intr-un Paradis

..................................................................

E...vineri ,iar eu te astept 

la umbra unui gand

Frunzele cad hoinar duse de vant

Si-a trecut timpul...

ziua n-o mai stiu.

Dar parca locul e schimbat,pustiu...

Ma descompun sub ploi de amagiri

Imi preling seva de neimpliniri...

Caut cu radacinile izvoarele Luminii

Din trupu-mi mort

Azi imi rasar cararile Iubirii.

Inca te-astept...

Si-ntr-un tarziu, cand vei simti

ca esti un dor  pustiu,

Sa-ti amintesti de intalnirea data.

Roua ce-o simti e-al meu sarut

pe fruntea ta patata...

Vino!

Ma vei gasi pe-o margine de lume

Sunt Paradisul faurit

Din fiecare rugaciune... 

Stare... de Lavinia Amalia

Minutarul,molipsit de secunde,

masoara clipele irosite...

Prin trup,turturii cuvintelor nerostite

imi strapung maduva sufletului

si-mi coaguleaza sangele.

Undeva,sub clar de luna,pe o plaja

Doi vor sa se regaseasca-n Unul.

Asternuturile lumii sunt zdrente

ale miturilor distruse...

Cineva atinge timid,un pian

dar muzica ce-o aud,

e suieratul unui tren

plangandu-si trecerea...

Roua Dragostei neconsumate

vrea sa-mi spele mintea de tine,

Dar fulgere de dor  imi spinteca fiinta.

Aud pasi ...tulburandu-mi tacerea...

Ma infior la gandul ca esti tu

Un ochi e deschis,sperand

ca vei veni...

Iar celalalt e inchis

amintindu-mi ca nu existi

-Început de poem- de Nicoara Nicolae-Horia

Multe lucruri în viață

sunt
fără rost.
Nu toate florile
au rod
între petale;
nu e nevoie să înveți
pe de rost
anul morții
și al nașterii tale...

30 August 2012

Rugăciunea unui copac de Vali Zavoianu

Un copac cu ramuri brune
Şi cu semne lungi pe trunchi
Murmură o rugăciune

Şi smerit, cade-n genunchi.
Fă-mă Doamne, de mă taie,
Casă pentru un sărac
Fă-mă pat într-o odaie
Şi-nveleşte-mă cu sac.
Fă-mă Doamne foi de carte
Hrană pentru minţi să fiu
Şi din trunchiul meu o parte
Fă-o nai în cânt să-nviu.
Fă-mă Doamne o icoană
Oamenilor să te-arat
Şi de mă taie la toamnă
Fă-mă plug pentru arat.
Doamne fă-mă blid şi linguri
Să hrănesc pe cel flămând
Şi fereastră celor singuri
Cârje pentru cel plăpând.
Sufletul să nu mă doară
Nu mă face lemn de foc
Fă-mă Doamne o vioara
Şi sădeşte-mă la loc.

29.08.2012, Zavoianu Vali

Ferește-mă, Doamne de Corina Nica

Dragostea visează,
dar visul ei nu stă
întotdeauna sub semnul adevărului.

Ferește-mă, Doamne, de obișnuința banală,
dar și de marea amăgire.
Dă-mi în tainița inimii
murmur intens și fascinant,
sclipiri stranii
adulmecând giuvaerul
numit Încredere.
Fă-mi sufletul
sanctuar al prieteniei
și cizelează-mă,
ferindu-mă de îngrijorări
și surprize.
Și învăluie ființa mea
în parfum de magnolii.
Chiar dacă dragostea visează,
iar visul ei nu stă întotdeauna

Supra... de Costel Suditu

Cine eşti tu!? 
Mă întreabă supărată,
O scamă ce s-a trezit

Pe haina mea uzată;

Te-ncumeţi a-mi sta-n cale?
Fereşte-te momâie!
Am drumurile mele,
Mă-ncurci ca o tămâie!

Mă tot feresc, am zis,
Dar tu te ţii de mine!
Chiar nu te vreau pe haină!
Sunt om, cum vezi prea bine;

Tu om!?... se-amuză scama,
Fii serios drăguţă!
În hainele acestea,
Nu pari de cât maimuţă;

De-ai şti pe ce minune
De om m-am plictisit,
Ai face cale-ntoarsă
De la cum te-ai numit;

Aşa, că ce oi fi,
Cu haina ta cu tot,
Suceşte-te în vânt
Să plec, să zbor să pot;

Şi m-am sucit ca scama,
Să zboare spre o altă
Fiinţă demnă poate,
De ea recomandată;

Dar începu să plouă
Când tocmai că zbura,
Şi-ngreunată cade
Dorindu-şi haina mea;

Aşa se face-n viaţă
De multe ori când zbori,
Să nu fii mulţumit
De locul unde mori,

Dar asta numai dacă
Prea mic, te-ai crezut mare,
Şi-n loc să fii ca tine,
N-ai fost nici în picioare.

Maia sta chircită lângă zid de Maria Belean

ca un shaman în plină meditație conturând ambiguități
privirea-i goală se umple de adâncuri
albe

albastre
negre
nu le mai putea distinge căldura
după sensuri
erau doar proaspete

șerpi nemișcați pe pământ
elegant încovoiau iarba rupând tăceri

odată am învățat și eu să aplec iarba
în melodii unice
muzică de Bach
în competiții mereu pierdute

Maia știa cel mai bine să stea lângă ziduri
mereu în aceeași cămașă neagră
picioarele goale
speriată de verdele rece

mușchi și licheni îi alunecă pe frunte
atingerile rochiei de voal și brocart
nu o mai recunosc
șarpele privește orhideea
care-și smulge singură petalele
în reverberații
de senin

cu ce se mai poate măsura
nisipul din ziduri