duminică, 24 februarie 2013

Iurie Osoianu-***


Chiar dacă-n țara mea zdrobită-n două state 
Atît de singur sunt , în ipostaza-mi de profet 
Eu o anunț timid cu rime sacadate 
Că chiar nevrând să fiu eu sunt poet

Nu voi ajunge să trăiesc ci voi ajunge numai
Acel fantasmagoric timp să-l văd , când versul meu
Va pune suflet în eternitatea humei
În alte lumi cu mâna altui Dumnezeu ...

nebuni de Vali Zavoianu

m-am asezat pe-acoperisul lumii
si am privit in tihna omenirea;
am inteles ca nu-s nebuni, nebunii
ci noi, ca nu mai stim trai iubirea.

De-ar fi sa pleci… de Lacramioara Lacrima

De-ar fi sa pleci far’un cuvant
Sa uiti de mine si ca sunt
O fiinta care te asteapta
Cum isi doreste insetatul apa
De-ar fi deodata tu sa pleci
Zile ar deveni mai reci
Intunecate noptile…
Nu ar cuprinde visele
Cerul se va-nnora pe loc
Soare pe el n-ar exista deloc
Si ar ploua asa-nestire
Privandu-ma de acea iubire
Ce pana ieri m-a fermecat
As plange daca ai plecat…
“La revedere” sa nu-mi spui
Sa lasi durerea dorului…
De-ar fi ca a ale tale ganduri
Asa ca-n repetate randuri
Sa nu mai vina la-ntalnire
Te rog frumos sa-mi dai de stire…
Atunci eu as vorbi cu vantul
Sa-ti schimbe indata tie gandul
Si as sopti marii albastre
Sa tina-n val iubirea noastra…

De-ar fi sa pleci din viata mea
Un bun ramas atat as vrea
Sa nu pastrez in amintire
Acel regret de parasire…
Ca floarea n-ar avea culoare
Dar nici parfum si nici petale
In suflet ar fi numai iarna
Cu frig si gheturi de arama…
Iar ingeras n-as mai avea
Ca sa-mi aduca linistea
Cu glasul tau ca de izvor
N-am sa ma mai trezesc in zori
Din ochi o lacrima ar curge
Si inimioara mi s-ar frange
Zambetul meu n-ar aparea
Daca-ntr-o zi tu vei pleca…
Dar n-ai sa pleci ca n-ai putea
Tu fara mine a visa…
Atatea zile stau-nainte
Sa ne iubim asa fierbinte
Bine-i ca esti si ca existi
Ochii mei nu mai sunt tristi
Ramai, ramai, sa pot zbura
Aripi mi-a pus dragontea ta…

mărul tău de Leonid Iacob


Prind cu palma-mi efemeră  
frumuseţea lui rotundă  
şi-n privirea ta profundă  
eu tot trec spr-o altă eră,  

Unde scena e un cântec  
şi-unde-actorii toţi zâmbesc;  
mărul e dumnezeiesc:  
e iubire şi descântec.  

Ia-l şi tu, dar dă-mi-l mie,  
nu-l lăsa să stea pe ram  
şi voi fi un nou Adam  
încărcat de poezie.  

Aşteptare de Boris Ioachim

Ce-apăsător îmi pare acest sfârşit de iarnă –
Cu zilele-i ceţoase, cu chiciuri sau noroi…
Pe când monotonia urâtu-n clipe-mi toarnă,
Aştept, ca din văzduhuri, să cadă calde ploi.

Ploi calde, ce-or să spele al câmpului covor,
Stârnind fiori de viaţă în colţul adormit
Al ierbii care zace închisă, sub zăvor,
De crusta-nstăpânită pe lutu-ncremenit.

Suavele miresme, de brazdă aburindă,
Departe sunt, departe – şi parcă nu mai vin…
De plumb e aşteptarea, când firea e flămândă,
De soare şi de verde şi de sublim senin.

O sete, dureroasă, de viaţă-n piept aşteaptă
Să iasă la iveală, când câmpul va-nverzi –
Ca sufletu-mi, din iarnă, păşind treaptă cu treaptă,
Din nou să iasă-afară – gătit pentru-a iubi.

Pentru-a iubi înaltul şi siniliul cer
Şi verdele pădurii şi soarele bălan…
Se află-n primăvară un nesfârşit mister
Ce face să renască speranţa, an de an.

…Ce-apăsător se arată acest sfârşit de iarnă
Cu zile încremenite în grele aşteptări…
Aştept, cu-nfrigurare, văzduhul ca să cearnă
Ploi calde – ce-or să cadă în limpezi înserări...

Am învăţat ! de Irina Nedelciu

Am învăţat în lumea asta mare
Că a visa... e-o caldă încântare,
E ca o clipă ce se lasă-nmugurită
În raza ce-o alintă fericită.

Am învăţat noi feluri de iubiri
De un prieten drag, sau de străini,
De un copil sau... de un căprior,
De un iubit sau... de-un aligator.

Am învăţat că... a iubi cinstit,
Te-nalţă spre tărâmul cel slăvit,
Îţi scoate sufletul din asfinţit
Şi inima din oful ofilit.

Am învăţat, mereu voi învăţa,
Să croşetez iubirea, să o aşez pe stea,
Brodând poveşti în ochi de peruzea
Şi vise fericite, strălucind în nea.
17 feb. 2013

DE-O VIAŢĂ TE CAUT… de Patricia Serbanescu


De-o viaţă te caut, omul meu cel bun
Unde te-oi ascunde, de nu te găsesc,
Gura mi te strigă, prin carul cu fan
Unde-oi fi iubite? numai prididesc…

Încă răscolesc, prin văzduh şi plai
Doru-mi este tern, şi-ncă mă codesc,
Cântul meu e bocet, aştept luna mai
Va trece un tren, şi-aş vrea, să-l opresc.

Când dorul m-atinge, tu nici nu vei şti
Bat la poarta caselor, clipa mă trezeşte,
Viaţa-ncet se scurge, te vreau, pentr-o zi
Prin măduva oaselor, doru-mi clocoteşte.

Visul tot îmi zboară, sufletul doar ştie
Trece-un ultim tren, voi pune macazul,
Caut insistent, tot plătind chirie
Căci speranţa mea, îmi tot arde gazul…

Cât e omul de voinic, e un fulg uşor şi mic
Toată lumea scotoceşte şi pe plac, tot nu găseşte
Pecetea, e pe destin, viaţa-ntreagă, este chin…
Iţi oferă doar venin, ameţit… cu-n pic de vin.

17.02.2013

Cerbul cu soare în frunte de Ovidiu Oana-pârâu


Străbate arcaşul în goană zăvoiul,
Gonind după cerb într-o aprigă luptă,
Mai iute ca el îl zoreşte copoiul
Şi-l mână la vale pe calea abruptă.

Făcuse pe seară prinsoare că-n munte,
El singur şi câinele său cel temut,
Ucide-va Cerbul cu soarele-n frunte.
Apoi a plecat să se roage tăcut.

În zori, cu tovarăşi, spre câmpuri porneşte,
Bat pinteni prin iarba ce roua ridică,
Cu cornuri şi goarne prigoana-şi vesteşte,
Spre cerbul ce-n codru se-ascunde de frică.

Pe şapte hotare se-aşează hăitaşii
Să mâne jivina spre falice steiuri,
Pornirea sa crudă le-ndrumă azi paşii
Căci vor să-l dea mort pentru crude temeiuri.

În fiece an au avut rânduiala
Să deie pe cea mai frumoasă copilă,
Zălog pentru cerb, să îşi vindece boala
Şi-apoi s-o ucidă de-i fără prăsilă.

Iar anul acesta pe cea mai gingaşă
Frumoasă din ţară cerut-a ca preţ,
Pe fata pe care arcaşul acasă
O vruse mireasă-n palatu-i măreţ.

Aşa că porneşte cu arcul şi calul
Şi câinele doar pe cărări nepătrunse,
Cu două săgeţi a răpus animalul,
Salvând pe miresele-n peşteri ascunse.

Îşi vede şi draga întinsă pe patul
Ca bestiei în seară jertfită să-i fie,
O saltă în braţe şi-o duce-n palatul
Gătit pentru nuntă, onor, veselie.

Urmarea-i ştiută, oraţii şi prunci
Şi-i spusă de barzii cu tâmple cărunte.
Rămasă-i în lume prin veacuri de-atunci,
Legenda cu Cerbul cu soare în frunte.

stări și bune maniere de Bogdan Dumbraveanu

dacă mă gândesc câte stări sucite
am străbătut, 
eram să zic, veșnic 
tânăr visător de normalitate

mi se părea că merg pe aer
deasupra având tavan de vegetație
și pietre

era frumoasă, desprinsă parcă dintr-o friză
egipteană, știind discret să mă atingă,
să-mi șoptească vorbele de parcă
tot timpul mi s-ar fi spovedit, mă investea
de la început cu o încredere de sine
pe care n-o speram

voiam s-o sărut dar ceva de dincolo de ea
mă respingea ca pe o bilă
cantul mesei de biliard
reușeam să transform
în ultimul moment impulsul într-o glumă
de care ea râdea mai fericită
decât ar fi trebuit lăsându-mi impresia că
numai asta își dorește : s-o îmbrățișez

câte stări sucite am străbătut

totul a mers rău cu femeia aceea,
am reușit să mă ating de ea
cand nu mai era nevoie,
de unde aveam s-o știu,
am visat-o
apoi ani de zile mâhnit că am pierdut-o
plângea în mine un ochi adânc
ca o fântână

și stările au continuat
să se răsucească prin trăirile mele
ca niște spirale de mai multe culori
una în interiorul celeilalte

într-o cu totul altă zi apăru
o femeie cu șoldurile late și ochi umezi
de căpriță căreia i-a furat lupul iedul
pe care dacă aș
fi vazut-o cu câteva ore înainte de a o vedea nu
mi-aș fi închipuit că îmi voi dori să o ating măcar
și iată-mă luând-o în brațe și sărutând-o
și iubind-o cu zilele tot timpul
până mi se facea teamă
că mă voi scurge cu toate metafizicile lecturate
în ea

cât de mult trebuie să îmbătrânesc Doamne
până voi ajunge să trăiesc o stare normală
așa cum trăiesc oamenii normali
despre care am citit în cartea de bune maniere

Şi seara şi dimineaţa de Costel Suditu

Cu atâtea valuri sumbre
Te-au muncit croindu-ţi viaţa,
Multe bărci plutind pe unde
Şi seara şi dimineaţa!

Nu vedeai ce-aduce valul,
Nu simţeai înfrigurarea
Că-ţi îndestula pocalul
Şi dimineaţa şi seara!

Rugineşte-n tine timpul,
Tu întinzi cu dinţii aţa
Ce-ţi apropie sfârşitul
Şi sera şi dimineaţa.