INTRARE ÎN POVESTE de Leonid Iacob

În aceeaşi seară,  

în povestea spusă printre crengi  

ochii stelei vedeau  

dincolo de lumea de azi.  

Venise de undeva  

dintr-o lume stranie  

în care  

drumurile aveau aripi  

şi pomi doldora de cântece.  

Luase pentru tine sunetele  

şi aromele poveştilor  

şi, cu ochii prea trişti  

de atâta durere,  

le arunca să-ncolţească  

în sufletul tău.  

Iar tu  

le-ai prins cu grijă  

şi-ai izvodit alte poveşti  

pentru nu prea târziu.  

Netrebnicul Neptun de Ovidiu Oana-pârâu

Un orizont sluţit,

De norii de furtună,

Un ţipăt ascuţit,

De pescăruş răsună.

Abise răscolite

De trâmbele de vânt,

Vor bărcii rătăcite,

Să-i fie de mormânt.

O hărţuiesc cu valuri,

Ademenind-o-n hule,

Tribut nou de pe maluri,

În hăuri nesătule.

A apei cerbicie

S-a înfrăţit cu-o stâncă

Şi-o-ngroapă pe vecie,

În marea cea adâncă.

Doar astfel liniştit,

Neptun ar vrea uscatul

De viaţă văduvit,

Să-i şteargă iar păcatul.

Dar nu va fi uitată

O viaţă mării pradă.

Şi nu va fi iertată,

Netrebnica-i paradă.

Un ţipăt ascuţit

De pescăruş răsună,

Omagiu-n asfinţit,

Sub norii de furtună.

Autodafe de Iurie Osoianu

de la Iisus încoace n-au mai existat 
blajini şi drepţi ci numai vinovaţi 
indeferent de fu bogat sau sărăntoc 
indeferent dacă avu sau nu noroc

sau dacă fu un rege sau un sclav
dacă era perfect sau om bolnav
în lumea celor drepţi- femee şi bărbat
s-au dus cu toţii apriori vinovaţi

părinţii lor s-au dus, părinţii tăi
că nişte heruvimi - părinţii mei
eu mai rămân să mai adun nevoi
păcate grele pentru ceasul de apoi

ci voi să fiu la veşnicie condamnat
ci voi să ispăşesc fiind nevinovat
Golgota răstignitului Iisus
în lumea celor drepţi, acolo, sus...

IUBIREA… (VARIANTĂ) de Ioana Burghel

Iubirea n-are nevoie de zile anume
sau de omagii…
a învășat să numere doar
până la doi
descifrând tăcerea din
lacrima celuilalt…

Ecuație simplă:
Două suflete:
Noi
ghem încurcat…

Păpușarul vrea să se joace
(jocul nu e totdeauna curat)
Rătăcește firul mereu…

Iubire
joc de societate
Iubire
stare de ebrietate
zeul țintește aiurea…

Păpușile destamă
Inima fâșii…

Iubirea
nu a luat niciodată premiu
pentru matematică…

Pentru cine, oare ? de Lacramioara La crima

Pentru cine pe pamant
Florile rasar prin iarba?
Si de ce ingana un cant
Pasarele pe o creanga?
Pentru cine, pe cer sus,
Soarele mereu rasare?
Chiar si atunci cand a apus
Dimineata vine iara…
Pentru cine sunt copaci
Iar in toamna ei rodesc?
Tu mi-ai spus ca mult ma placi
Mai apoi un “te iubesc!”
Cu un zambet larg deschis
Dragostea s-a-nfiripat
Iar privirea-mi care a plans
Repede s-a-nseninat…
Pentru cine bate vantul
Frunze alintand cu dor?
Pentru ce avem cuvantul
Sa ne fie mai usor?
Sa rostim tot ce simtim
Planuri, ganduri, ce ne vin,
Povestind cand ne-amintim
Bucurie sa-mpartim…

Pentru cine ploaia curge
Cea cu picurii de apa?
In racoare se distinge
Prospetime indeaprope
Pentru cine noaptea vine
In vesmant fermecator?
Cerul, stelele-si cuprinde
Cu vise aducator…
Luna lumineaza-ntr-una
Pentru cine, ea vegheaza?
Si sopteste: “Noapte buna!”
Taine dulci se tot aseaza
Prin natura, pe sub pleoape,
Este vreme de somn lin
S-aude scancet de ape
Incantand auzul fin…
Pentru cine-i frumusetea
Daruita cu un scop ?
Sa goneasca-n veci tristetea
Pentru om…poate-n galop
Dragostea e-n fiecare
Cu ea, omul s-a nascut
Nu mai punem intrebare
Caci, raspunsul e stiut…

eu sunt etern … de Ovidiu Oana-pârâu

Ştiţi câte vieţi se trec prin unii

până ajung pe calea dreaptă?

Ştiţi câte vorbe spun nebunii

până rostesc una-nţeleaptă?

Ştiţi câte raze vin din astru,

ori câţi sunt picurii de ploaie?

Câtă tăcere e-n albastru,

sau lut şi apă în noroaie?

Ştiţi câte-apusuri şi-nceputuri

mi-a dăruit Tatăl Ceresc?

Sau câte-am risipit, săruturi,

să spun un simplu “te iubesc!”?

Vieţi, cuvinte, raze, picuri

şi tot ce-nseamnă nemurirea

aţi risipit, doar pe nimicuri,

eu sunt etern, eu sunt Iubirea

EU, CURCUBEU de Elena Iuliana Constantinescu

Vreau să mă nasc încă odată.
Pe roata olarului,
Dar fără nici un dor,Fără nici o istorie.
Să merg până la marginea pământului,
Și-apoi să urc sus, acolo…
Unde înfloresc stelele.
Așa o să leg frunzele copacilor
Cu o sută de culori,
Și o să vă apar după ploaie
Curcubeu răstignit peste lume.

lebădă sinucigaşă de Renate Müller

în alb decor
cad fulgi în care mor
tăcutele secunde

în ritm sonor
răspunde inima
cu bătăi de aripi
chemării de dor

eu trec prin timp
mă-nalţ, cobor
respir
în geamătul zăpezii ;

cu care mă-nconjor

Împărţirea adevărului de Costel Suditu

Am văzut o lumină pe vârful munţilor
Şi de dincolo de ficatul meu
Auzeam un ecou:
-„Şi euuu… Şi euuu”…
Deci, nu eram nebun ori nestatornic
Părerilor c-aş fi doar un ceasornic
Ce trebuie să-ndese
Anume înţelese
Tic-tac, tic-tac, secundele, identic;
Nu mai eram simetric.

Tu, cine eşti? - am întrebat
Ecoul,
Fără vreun semn, simţind c-a întrupat
În mine pentru totdeauna, noul;
Şi dintr-odată, coborî lumina
Din vârf de munte, mirosind ca smirna,
Părând că vine-aievea înspre mine
Deşi, vedeam că muntele o ţine;

Pe când mă depărtam, fără să ştiu
Că-n felu-acesta o să mor mai viu,
Îmi spuse pâlpâind ca lumânarea
Că ea, îmi va deschide nouă, zarea;

Şi de acolo, de după ficat,
Răspunse el, la ce am întrebat:
-„ Eu, sunt ecou-ţi, viaţa ta – un munte,
Lumina care pare un grăunte
E-o mică stea în dreptul unui pisc,
Ori, dacă vrei, lumina unui disc
Zvârlit în absolut de când e lumea
Străluminând din când în când genunea.
Că ai văzut-o, timpul e să laşi
Departe amăgirea de sub paşi,
Căci pentru a-i te şti aici un sol,
Va trebui să vezi cât eşti de gol,
Iar dacă reuşeşti a te vedea
În faţa ta în lumea ta,
Aproape eşti, pe muntele ce creşti
Să urci cu rost spre noile poveşti;
Şi de va fi să-ntrepătrunzi lumina,
Vei reuşi în două să tai mărul,
Aflând că Dumnezeu, împarte vina,
Aşa cum ne împarte adevărul.

Elegie de primăvară de Boris Ioachim

E primăvară, suflă vânt subţire
Şi iarba răbufneşte în neştire...
Pe margine de drum şi pe răzoare,
Sfioase fire verzi zâmbesc spre soare.

N-a mai rămas nici urmă de zăpadă –
Căci soarele, în aur, firea scaldă.
Dar nu-i nici nerăbdarea de-altădată
Când aşteptam să plece geru-odată

Ca să privesc spre cer cu îndrăzneală –
Să-mi umplu ochii cu a lui sineală
Să-mi albăstresc privirea şi gândirea,
Să-mi fie dragă-ntreagă omenirea.

Căci inima în doruri mi-e săracă
Iar firea mea-i de gheaţă şi posacă
Şi tot ma des rostesc, cu apatie,
Cuvântu-acesta trist: „zădărnicie”.

Din vreme-n vreme simt cum cresc, din mine,
Cu rădăcini adânci, gânduri haine
Şi remuşcări mă bântuie în noapte
Când vântu-bate în geam, cu stranii şoapte,

Când stelele, din bolta-ntunecată,
Îmi fac cu ochiul, parcă, toate-odată
Cu raze îngheţate şi străine -
Care pătrund prin ochii goi în mine

Şi-mi amintesc că de pământ mă leagă
O existenţă stearpă şi pribeagă
Clădită pe mormane de iluzii –
Căci am trecut prin lume precum surzii

Fără s-aud cum creşte, tainic, iarba –
Când tinereţea mea-şi zornăia salba
De zile mincinoase – tinichele
Ce mă-mpingeau din rele către rele.

Pe când nemuritoare păreau toate
Şi nu ştiam ce-nseamnă „nu se poate”,
Nici nu credeam că va veni sorocul
Ca- n deznădejde să îmi aflu locul.

Azi, stiu ce pot – ce-nseamnă „nu se poate” –
Însă-i târziu căci, prea-banala moarte,
Îşi trâmbiţează tot mai des chemarea –
Se-nchid cărări – mi se-ngustează zarea.

Dar, deocamdată, primăvara, lesne,
Încă-mi îmbracă pasul, pân’ la glezne;
Şi mai urzesc visări, pe sub azururi,
Căci vis e viaţa şi a fost – de-a pururi...