De ce de tine mi-este dor
Si-as vrea sa fii cu mine?
Te caut, chiar adeseori,Vorbesc in gand cu tine
Privesc la stele, ma ascund,
Printre-ale lunii raze
In ele-ncetisor ma culc
Lumini ma fascineaza…
De ce apari in visul meu
Veghind tu al meu somn?
Zarind mereu doar chipul tau
Trezindu-ma cu dor…
Speranta-mi umple sufletul
Cand ziua se revarsa
Pe buze imi pui zambetul
Iar clipele-s frumoase…
De ce te-astept, nu obosesc?
Stiind ca ai sa vii
Caci, cu un dulce “te iubesc”
Placut ma mai mangai
Cu soapte calde ma imbraci
Cerceii dragostei imi pui
La gat o salba, ca ma placi,
Ca o pecete a dorului…
*
Acum, eu stiu, ca am aflat,
Mi-e dor ca te iubesc
Cu sufletu-mi nevinovat
In noapte te doresc…
Te caut si-mi apari in vis
Fiind iubitul meu
In cartea dragostei sta scris
Ca vom fi tu si eu
Iubindu-ne in timp si dor
Zile si nopti vor trece
De ne va fi greu sau usor
Cu dragoste-om petrece…
Am mai aflat ca orice zi
Tu ii vei da culoare
Scriindu-ti multe poezii
Iubirea este-o sarbatoare
De aceea, eu nu obosesc,
Cantand o fericire
Un giuvaer fara de pret
Dar minunat…ca-i de la tine,
Cand ploua constelez in stropi
Nicicand nu ma opreste vant
Chiar daca de dor nu mai pot
Ascult al dragostei cuvant…
*
Dacă vrei să-mi faci un bine,
Scapă-mă te rog de mine.
Cu privirea ta albastră,
Păgubeşte-mă de-o coastă.
Ai aripa îndoită,
Stai cu mine pentr-o clipă
Sunt împrăştiat în gânduri,
Am rugină în carâmburi,
Lasă-mă să-aştept zorirea,
Să-mi astâmpăr risipirea.
Floarea zâmbetelor tale,
Îmi inundă- n cai zăbale
Mi se adună în simţire,
Toţi fiorii din trăire,
De când gust al tău sărut,
Port costum de deţinut.
Şi mi-e semn de întrebare,
Ce se naşte... ce se moare?
Cine-i ucis? Cel care moare?
Şi n-are timp să-şi spună Amin-ul?
... sau cel ce-i viu şi mort trăieşte,
Şi aruncă-n jurul său veninul?
Cum nu se nasc omizi din fluturi,
Nici tu nu mori, întâi te naşti,
De` nu trăieşti cum să te bucuri?
Te simţi tu viu? Te recunoşti?
A venit toamna rebelă,
N-am umbrelă,
Toată noaptea a plouat.
Pe-o cărare merg agale,
Calc petale
Ce-au căzut pe înserat.
Bate vântul prin grădină,
Cade lină
Trena brumei peste flori,
Toate în buchet suspină,
Se înclină
La pământ până în zori.
Gâzele pe la culcuşuri,
Fac retuşuri
Cu iarba ce-au adunat,
Au zidit încă din vară
O cămară,
Şi-un palat pentru iernat.
Mii de păsări călătoare
La izvoare,
Privesc cerul, astru-i dus,
La un semn gălăgioase,
Maiestuase
Se îndreaptă spre apus.
Pomii parcă nu au viaţă
Plini de gheaţă,
Fără frunze, fără cuci,
Lucesc în bătaia lunii
Ca tăciunii
Se transformă în năluci.
Pe o bancă ruginită,
Rar vopsită,
În al toamnei trist decor,
C-un buchet de orhidee
Pe-o alee,
Stă tăcut un scriitor.
Aşa e o zi de toamnă,
Ca o doamnă,
Schimbătoare vrei nu vrei,
De nu-i dai zilnic o floare
I se pare
Că-i pustiu în jurul ei.
Eu, nu-mi mai aparţin în totalitate.
Ţie-ţi aparţin, în cea mai mare parte,
De aceea spun,
Că nu trebuie să te supun
Gândurilor,
Îndoielilor
Şi frigurilor
Părerilor…
De când mă eşti
Nu mă mai satur de mine,
Uimirilor tale fireşti,
Le dau sine.
Şi nu ştiu de unde nu-mi aparţin
Dar cert e femeie,
Că ce-a fost odată, drum cu pelin,
E-o uşă acum, fără cheie.
nu e timp pentru sfârșit
pentru adio
doar pentru trecere
ruinele trăiesc încă
vor mai spune cândva
poveștile viilor ce le cred moarte
zeii pleacă și vin
e un dute-vino celest
cu refugii arhitecturale
când ne-am găsit
și noi să trăim
draga mea,
oamenilor nu le mai ajunge
terra
ori pielea nu-i mai incape
visăm o casă pierdută pe un deal
la margine de pădure
unde să odihnim viețile noastre
ale celor ce mai viețuie prin ele
nu e timp de odihnă
doar pentru trecere grăbită
cine știe poate
vom rupe vitezei
un sărut
Uităm prea des că viaţa e frumoasă,
Cine-a pierdut? Şi cine-a câştigat?
Uităm să ne-aşezăm cuminţi la masă,
Să fim politicoşi să ne zâmbim curat.
Ne sfâşiem pentru orice nimic,
Cine-a pierdut? Şi cine-a câştigat?
Căci sufletul ne este tot mai mic,
Ne batem joc de tot ce e curat.
Îndrăgostiţii nu mai ştiu să se iubească,
Cine-a pierdut? Şi cine-a câştigat?
Acum cred doar în dragostea trupească,
Dorinţele sunt doar durere la pătrat.
Ne batem joc de-ai noştrii dragi bătrâni,
Cine-a pierdut? Şi cine-a câştigat?
N-au bani de trai, iar noi ca nişte câini,
Nu-i mai iubim cu adevărat.
Ne regăsim în tot ce-i efemer,
Cine-a pierdut? Şi cine-a câştigat?
Ne suntem goi şi ne uscăm de ger,
Mânjind tot ce-i frumos cu-adevărat.
Mai bine-am învăţa să ne iubim,
Cine-a pierdut? Şi cine-a câştigat?
Căci de murit cu toţii o să murim,
Şi ce-am pierdut? Că ne-am luptat?
Nici n-am trăit şi nici n-am câştigat!
Te iubesc în ianuarie
Cu toată fiinţa meaŞi cer iernii să mi te aducă aproape,
Atât de aproape
Încât să îţi simt tremurul bărbiei,
Să te respir
În dimineţile aburinde,
În vremelnicia unui timp,
În pustiul pământului de ardezie
Şi să-ţi desenez flori de gheaţă în palmă
Amorţită.
Să-ţi fiu unica pată de culoare
În albul văzduhurilor de bacara,
Să-ţi fiu azima
În credinţă de începuturi.
Te iubesc în ianuarie
Şi ning clipele cu tine
În carminul apusurilor
Până ce vom troieni în amintiri
Îmbătrâniţi de asprimea gerurilor
Ce au trecut peste noi
Iubindu-te până la sfârşit,
Un oarecare sfârşit.
Te iubesc în ianuarie de început,
În tapiseriile răsăritului,
Precum un cântec de violină
Şi mă rog să-ţi fiu căldura sufletului
Să nu te îngheţe singurătatea
Şi mă rog să nu ardă zăpada căzută
Din ceruri de ametist
Să nu te doară iubirea mea
Să nu mă doară frigul trăirilor tale
Pentru că te iubesc în ianuarie...
Eu chiar te iubesc.
Mi –e așa de dor de tine, de noi,
Încât aș vrea să mă pierd în brațețe tale,
Mirosind a iubire și dorMi –e așa de dor și-aș dori..
Să fiu eu, mugurele ce va plesni,
Mâine pe buzele copacilor tăi;
Mi –e așa de dor de tine…
Că m-aș topi în chemările
Cântate șoptit în părul tinerelor fete;
Mi –e dor…și aud nechezând
Nebuna dorință ascunsă în mine;
Și mi-e frică să nu pleci iubire
Fără să-ți spun că mi-e dor.
în alb decor
cad fulgi în care mor
tăcutele secunde
în ritm sonor inima mea
răspunde cu bătăi
chemării ei cu aripă de dor
eu trec prin timp
mă-nalţ, cobor
respir în geamătul zăpezii ;
cu care mă-nconjor
HD 03.01.2013 RM
Şi nu va fi nevoie de vorbe
Şi nu va fi nevoie de mai nimic
Pentru că va şti din prima clipă
Că el e alesul.
Şi nu vor exista incertitudini
Nici întrebări,
Doar dragoste
Şi magia primelor priviri.
Va şti că nu mă bâlbâi de când lumea,
Că nu tremur din cauza frigului...
Cu siguranţă, va şti.
Şi nu, nu e nevoie să strig
Pe toate drumurile
Cât de mult îl iubesc ,
Mai mult decât orice pe lume,
Mai mult decât pe mine.
Şi nu, nu e nevoie să îi spun că-l voi aştepta
O viaţă şi încă una
Înflorind în gheţurile
Unei lumi sărace fără de el,
Floare de colţ în iernile unui suflet pustiu.
Şi nu, nu va fi nevoie de vorbe
Pentru că iubindu-l
Am devenit cântec,
Un cântec pe care el
Va simţi nevoia să îl asculte,
Pe care el îl va trăi cândva,
Atunci când va fi pregătit
Să fie la rându-i un cântec.
