Mă întreabă unul... de Nicoara Nicolae-Horia

Mă întreabă unul: „crezi în Dumnezeu?
Cel ce nu-i în oameni doar există”,

Asemeni lor demult sunt om și eu
Și întrebarea ta e-atât de tristă!

Da, cred în mine, prietene, îndeajuns,
Nu-ți face griji și-așa sunt prea destule,
Nu-mi aștepta un altfel de răspuns,
Ia-ți gândurile din pustiu și du-le!

Dacă vrei de-acum fă cum socoți
Și scoate-mă definitiv din listă,
Cu tine să fim prieteni nu mai poți-
Cel ce-a murit, El, Dumnezeu, Există!

Duminică, 18 Noiembrie 2012

Autumnala de Emil Marian

Un vînt tot mai rece în suflet brăzdează,
Și-mi plouă-n inimă cu lacrimi amare,
Plămînii se umflă și apoi oftează,
Iar norii se-aleargă din zare în zare..

Ca ieri era vară cu soare străluce,
Iar roua din iarbă da gînduri senine,
Se văd doi copii, dau de mîini să se-apuce,
Destinul m-aleargă, m-aduce la tine.

Dar crivățul vine, iar bate la uși
Și timpul se scurge la fel ca lumina,
Mă arde-acum gerul, trecînd prin mănuși,
Rămas-am iar singur, a mea o fi vina?

Trei frunze se-aleargă pe strada pustie,
Iar pașii mă poartă acum spre destin,
E vremea din urmă, ce va ca să vie,
Ne ducem cu toții, trăind prea puțin!

‎* * * de Iurie Osoianu

...Numai aur printre clipe perindate
Printre ramuri si alee si ruine
Toamna si cu ea singuratatea

Isi platesc tributul cu suspine...

Frunze cad ivalmasind privirea
Zari albastre innalbesc cocorii
Toamna si cu ea desavarsirea
Isi platesc tributele notorii...

Rog nesigur bruma de pe sesuri
Nu pleca iubito de la mine...
Toamna si cu ea laptoase ceturi
Isi platesc tributul cu destine...

cândva dezbinând de Dorina Neculce

poate o să plec şi eu cândva dezbinând
acest cântec poate o să mă îngrop
ca un orologiu bântuit de

atâta strigat poate
o să mă închid de-a pururea
într-o margine aţoasă de cuvânt şi
mă voi stinge
trăgând zăvorul
cu scrâşnit de oase
în faţa porţii o să
îmi aşez mătăsuri alese
pânze albite îngeri albaştri
icoane ceruri vor mâna
spre tine scârnavul meu trup
din care s-or înfrupta
şi corbii cu fâlfâiri sinistre
ce naiba creştinule
neîmpăcare spurcată
rostire dreaptă
nedreaptă
a plecat...
ei şi
gata
aicea nu-şi mai au rostul
cheile ruginite
uşile paradisului
se deschid înclinând
partea orizontală
aşa
aşa mă
şi împreunez cu tine
coapsă lângă coapsă gură
lângă gură geană peste
geană neîntrebatule pământ
închina-mă-voi dară
mă voi închina

aleile triste în parcuri aşteaptă de Ovidiu Oana-pârâu

aleile triste în parcuri aşteaptă

zăpada să vină cu albul decor,

la fel cum în Mai flori de măr se îndreaptă,

spre ele în ritmuri de zbor de cocor.

înalţă rugi grele spre nori şi ocară,

cerându-le aspru să ningă îndat`

aceştia se-ascund înspre zări şi-ntr-o doară

presară spre ele doar stropi picurat.

Noiembrie, ploaie ... e o blasfemie !

anunţă tot parcul cu glas hotărât

şi roagă o cioară să ducă solie

la vânt să-i ajute să ningă cernut.

iar Eol se-ndură, înalţă suflare

şi mână din urmă puhoaie de nori

ce-nnegură zarea cu-a lor supărare,

închid orizonturi şi-ntunecă sori.

apoi în rafale de viscol descarcă

troiene de nea peste parcul proscris,

ce vor conteni doar când vântul remarcă

schimbat peisaju-n tărâmuri de vis.

sub alba hlamidă o bancă icneşte,

aleile triste sunt prinse-n covor,

o creangă de măr apăsată trosneşte,

tot parcu-i strivit sub povara din nor.

şi iar glasuri iuţi mai încearcă solie,

spre Eol prin cioară trimis-au cuvânt,

să-mprăştie norii şi soarele vie,

omăt să topească în reavăn pământ.

aleile triste azi gânduri îndreaptă

spre astru s-adune tot albul decor,

mai bine-i în Mai când flori albe aşteaptă,

spre ele în ritmuri de zbor de cocor.

Vinului de Costel Suditu

Sfântă licoare ca sângele meu
Roşie, iute şi vie,
Urci din pământ prin tulpini cu mândrie

Dată de bunul şi sfânt Dumnezeu,
În boabele mici ori mai mari sau ovale,
Apoi din ele pe mese-n pocale,
Şi buze udând şi gâturi uscate
Glas dai cuvintelor şi vorbelor toate;

Bob de rubin, izvor de mătănii,
Aduci picurând în om, orătănii
Ce cântă, dansează.. trezeşti bucuria,
Şi-n sufletul trist, îndulceşti nebunia;

Sfântă licoare ca sângele meu..
Floare de zâmbet pe buze de zeu..
Vie te naşti, vie te beau;
Veşnic pe lume, roşă te vreau.

VIS FURAT-Popa Ines Vanda

Ninge derizoriu, spulberă agintul, 

Perle de zăpadă îngerii împart,
Divizaţi de taine, plânge asfinţitul,
Pânze de păianjen zilnic ne despart.

Plec spre o răscruce, rătăcesc în vise,
Umbre lăcrimează ca un martor mut,
Torţe de-aşteptare, stele compromise,
Amalgam de gânduri, ninge abătut.

Nimănui nu-i păsa, ni s-a dat sentinţa,
Din instanţa iernii exilat respir,
Încleştări fugare, statică absenţa,
Paşii din zăpadă, suflete-n delir.

Nu ne recunoaştem în nevroza iernii
Florile de gheaţă, semne de înfrângeri,
Răni fără de vârsta, se-nmultesc ciulinii
Şi-n distante oarbe, stranii voci de îngeri.

Alte drumuri astăzi pasul nostru-atinge,
Ca-ntr-o fortăreaţa doru-i sigilat,
În altar de ceară steaua ni se stinge,
Doi stingheri în iarnă, suntem vis furat!

Sunt gol de tine... de Cătălin Codru

Voiam decât să ştiu de tine...
De ani întregi nu te-am văzut,

Am strâns atâtea ierni în mine,
Şi nopţi de sare-am dat tribut.

Când simt parfum de flori de tei,
Întind o mână către tine,
Te-aş săruta şi-aş sta să-mi iei,
Şi sufletul pierdut din mine.

Cu pas săltat pe vreo alee,
Râdeai, atunci întreaga vara...
S-a dus cu ea... Calea Lactee,
S-a stins în mine prima oară.

Am rătăcit în întuneric,
Tu n-ai mai fost al meu reper,
M-am stins puţin, dar categoric,
Aşa cum stele mor pe cer.

Nu eşti aici, mai mor o toamnă,
În lumea umbrelor sunt viu,
Până şi cerul mă condamnă,
Şi ştii!... el nu e cusurgiu.

Cât te-am iubit acum o viaţă,
M-aş pierde iar dacă-ţi vorbesc,
În mine-i gol un sloi de gheaţă,
Şi amintirile-mi pălesc.

Din cale te-am pierdut o dată,
Acum din vise mi-ai fugit,
Uscaţi sunt teii de-altădată,
Parcă şi cerul e rănit...

Voiam să ştiu doar că eşti bine...
De-am să păşesc din nou spre ieri,
Vei fi pe veci parte din mine,
Te voi veghea de nicăieri.

Se duc şi ei... de Nicoara Nicolae-Horia

Şi megastarurile mor
Şi împăraţii lumii, Doamne,
Rămân în urma tuturor 

Aceleaşi primăveri şi toamne.

Se duc şi ei în Veşnicie,
Flămânzi şi goi ca la-nceput
Şi nu iau nicio bogăţie
În casa din argint sau lut.

Trei zile viscoleşte ceaţa
Prin sufletele celor mulţi
Ce se ridică dimineaţa
Din Valea Plângerii spre Munţi

Şi vin apoi, ca din vedenii,
Cât nu e rece spuza humii,
Tot fel de fel de rubedenii,
Din toate marginile lumii

Şi într-o nesfârşită ceartă,
De jos ce sunt şi până sus,
Ei nu ştiu cum şi cui să-mpartă
Averea celui ce s-a dus...
........................................

Toţi deopotrivă, mari sau mici,
Nu suntem pe pământ eterni
Şi-n urmă ne rămân aici
Aceleaşi primăveri şi ierni...

Eternitatea de azi de Cătălin Codru

Vreau să mi te laşi în palmă,
Fruntea ta să ţeasă gânduri,

Şi doar liniştea să-aştearnă,
În pocale stropi de struguri.

Ridicată-n cotul drept,
Tu, să mă priveşti mirată,
Eu sărutul să-ţi aştept,
Incă-odată... şi incă-odată.

Mâna-mi ca o mângâiere,
Să se-apropie de tine,
Un pian, plin de tăcere,
Să ne-mpartă, muzici fine.

Pielea ta... înfiorată...
Parcă îmi recită versuri,
Inima-mi bate furată,
De cele mai vechi răspunsuri

Dans de zboruri să ne poarte,
Întuneric şi lumină,
Răsturnaţi în lumea noastră,
Vinovaţi de-a noastră vină.

Roi de-mbrăţişări nebune,
Fără gânduri, fără minte,
Două umbre-n astă lume,
Adâncite-n jurăminte.

Zori să-şi strige drept de rouă,
Cu robia-n libertate,
Vor să-nceapă-o viaţă nouă,
De azi... o eternitate.