Pianul tăcerea noastră o sfâșie,
Pereții se dărâmă în triste ruine
Și simt focul aspru prin mine cum trece,
Iar clapele se-nchină sub mâna ta rece.
Un vechi candelabru din tavane înalte,
Ca ochiul divin ce privește din moarte,
Îl simt cum coboară, cum vine spre mine
C-un sumbru scârțâit și fire înruginite.
Pianul înalță teribile rugi
Prin surde încăperi cu scâncet de prunci,
Focuri aprinse in păgâne șeminee,
Din colț se aude un râs de femeie.
Continuă un cântec ce trage nădejde
Să fie ascultat în noaptea ce crește,
Pe scânduri de lemn se mai văd pașii tăi
Care merg și se pierd în gigantice văi.
Prin zăpezi urme vii de lupi înfometați
Care mor cu ochi stinși și ulând disperați,
Printre brazi tace luna și cade în neant
Și păianjeni se văd printr-o sticlă de geam.
Un leagăn aplecându-se înainte și înapoi
Lângă scările crăpate de atât vânt și ploi,
Iar ceața se lasă, e noapte și frig,
Și lemnele-n sobă scrâșnind se aprind.
Un ghiveci a căzut, tu continui să cânți,
Pe dulap partituri și poze cu nunți,
O ramă de lemn și albume prăfuite,
Ochelari, vechi monede, picturi zugrăvite.
Iar lângă canapele cu tapițerii regale
Pantofii tăi jelesc dantele și sandale.
Când ochii tăi mai caută în toate un acord,
Pianul nostru cântă sublimul dezacord.
Tablouri imense cu clasice rame,
Cu portrete ciudate pierzând din valoare,
Iar Chopin se aude cu ecou în surdină
Și tu la pian te reflecți în oglindă.
Biblioteca înaltă cu cărți învechite,
Poze alb-negru și coperți învechite
Ușa scârțâie, iar fereastra se sparge
Intrând fruze uscate prefațând aspre toamne.
Chiar și oglinda se sparge-n fărâme,
Un ceas și-o pendulă reciproc se amână,
Iar vântul pătrunde insuflând totu’-n sine,
Se aude un pian, un Chopin în ruine.
