miercuri, 19 septembrie 2012
E PREA MULT CER de Stefan Oana Valentin
De ce au pasarile aripi?
Sunt atât de singure sus.
E prea mult cer… și frig
Sunt atât de singure sus.
E prea mult cer… și frig
Pentru un singur zbor.
De câte strigăte e nevoie?
E multă liniște, lină în jos.
Prea multe cuiburi… goale
Pentru un singur ou.
Văzduhul
E doar o singurătate
Pictată frumos în albastru.
18 09 2012
ȘTEFAN OANĂ
De câte strigăte e nevoie?
E multă liniște, lină în jos.
Prea multe cuiburi… goale
Pentru un singur ou.
Văzduhul
E doar o singurătate
Pictată frumos în albastru.
18 09 2012
ȘTEFAN OANĂ
marți, 18 septembrie 2012
DOR CALATOR - de Aurel Peteoaca
Plec uneori apasat.....,hotarat,
Ca sa revin de fiecare data vijelios,
Cand plec par batran si urat,
Cand revin am zambet de soare,frumos.
Ce anotimp bizar mi-e dat sa traiesc,
De-as fii mai tanar macar c-o iubire,
As face un gest necugetat,nebunesc,
Te-as condamna la moarte,pe veci,despartire.
As primi in suflet cocorii calatori,
Ca sa-i feresc de iarna rece,fara de voie,
Zilele din anii cu sot le-as face sarbatori,
Iar eu m-as reincarna in sosia lui Noe.
Plec uneori...Da! Un obicei prostesc,
Revin de fiecare data mai aprig in iubire,
Ciudat mi-e felul si ciudat mai iubesc,
O sa port blestemul acesta pana la pieire.
Plecand hotarat ma trezesc in vis,razgandit,
Ma simt tanar,ca la prima iubire,
Am sufletul frumos sau poate pocit ,
Ca plec,ca revin,nimic n-as vrea sa te mire.
Cum nu te mira frunzele in vant,
Cum nu te mira ploaia unei veri,
Sunt decat un dor calator pe Pamant,
Ma intorc cand ma vrei,cand ma ceri.
Am imprumutat zbor de cocor,de nevoie,
Iar destinul l-am logodit cu pasari calatoare,
O sa descind printr-un cal in inima ta Troie,
Peste ziduri de magnolii erupte in floare.
Ca sa revin de fiecare data vijelios,
Cand plec par batran si urat,
Cand revin am zambet de soare,frumos.
Ce anotimp bizar mi-e dat sa traiesc,
De-as fii mai tanar macar c-o iubire,
As face un gest necugetat,nebunesc,
Te-as condamna la moarte,pe veci,despartire.
As primi in suflet cocorii calatori,
Ca sa-i feresc de iarna rece,fara de voie,
Zilele din anii cu sot le-as face sarbatori,
Iar eu m-as reincarna in sosia lui Noe.
Plec uneori...Da! Un obicei prostesc,
Revin de fiecare data mai aprig in iubire,
Ciudat mi-e felul si ciudat mai iubesc,
O sa port blestemul acesta pana la pieire.
Plecand hotarat ma trezesc in vis,razgandit,
Ma simt tanar,ca la prima iubire,
Am sufletul frumos sau poate pocit ,
Ca plec,ca revin,nimic n-as vrea sa te mire.
Cum nu te mira frunzele in vant,
Cum nu te mira ploaia unei veri,
Sunt decat un dor calator pe Pamant,
Ma intorc cand ma vrei,cand ma ceri.
Am imprumutat zbor de cocor,de nevoie,
Iar destinul l-am logodit cu pasari calatoare,
O sa descind printr-un cal in inima ta Troie,
Peste ziduri de magnolii erupte in floare.
Ce culoare au ochii tăi? - de Cristina Maroiu
-"Ce culoare au ochii tăi?"
am întrebat într-o zi iubirea
care-mi dădea târcoale
ca o albină în căutarea unei flori...
-"Ce culoare au ochii tăi?"
am întrebat într-o zi albina
care se trudea să-mi cearnă aur peste vise.
-"Ochii mei au culoarea nopţilor de mai
şi a vântului care le poartă şoaptele!
Ochii mei au culoarea dorului neostoit
şi a speranţelor nemuritoare..."
-"Dar cum? Vântul si dorurile nu au culoare, nebuno!"
am răspuns ironizând-o.
-"Eşti absolut nebună, ilogică şi imprevizibilă,
şi nu mă mai minţi, smintito, nu mă mai minţi!"
-"Taci!" îmi răspunse ea, atingându-mi buza superioară
-"Aici te-a atins îngerul în clipa când
ţi-a dezvăluit secretul vieţii!
Nu trebuie să mai spui nimic, răspunsul
îl porţi cu tine din clipa în care te-ai născut,
şi nu trebuie decât să cobori înăuntrul fiinţei tale,
pentru a afla adevărul!"
-"Şi totuşi, iubire: ce culoare au ochii tăi?"
m-am încăpăţânat să o întreb râzând...
( ultimul lucru pe care-l mai ştiu
este cum iubirea mi se dezvăluia în faţă,
şi-mi semăna pe retină începuturi de curcubeu. )
De atunci,
gândurile si dorurile mi-au devenit culoare,
iar vântul nu a mai incetat să-mi fluiere prin oase
dulcele-i descântec de dragoste!
am întrebat într-o zi iubirea
care-mi dădea târcoale
ca o albină în căutarea unei flori...
-"Ce culoare au ochii tăi?"
am întrebat într-o zi albina
care se trudea să-mi cearnă aur peste vise.
-"Ochii mei au culoarea nopţilor de mai
şi a vântului care le poartă şoaptele!
Ochii mei au culoarea dorului neostoit
şi a speranţelor nemuritoare..."
-"Dar cum? Vântul si dorurile nu au culoare, nebuno!"
am răspuns ironizând-o.
-"Eşti absolut nebună, ilogică şi imprevizibilă,
şi nu mă mai minţi, smintito, nu mă mai minţi!"
-"Taci!" îmi răspunse ea, atingându-mi buza superioară
-"Aici te-a atins îngerul în clipa când
ţi-a dezvăluit secretul vieţii!
Nu trebuie să mai spui nimic, răspunsul
îl porţi cu tine din clipa în care te-ai născut,
şi nu trebuie decât să cobori înăuntrul fiinţei tale,
pentru a afla adevărul!"
-"Şi totuşi, iubire: ce culoare au ochii tăi?"
m-am încăpăţânat să o întreb râzând...
( ultimul lucru pe care-l mai ştiu
este cum iubirea mi se dezvăluia în faţă,
şi-mi semăna pe retină începuturi de curcubeu. )
De atunci,
gândurile si dorurile mi-au devenit culoare,
iar vântul nu a mai incetat să-mi fluiere prin oase
dulcele-i descântec de dragoste!
Un vis - de Elena Iuliana Constantinescu
Presimt că vine primăvara,
Că pentru ultima oară
Zăpada a visat o noapt
e caldă,
Ca aceasta în care îți scriu;
Din ram în ram,
Sufletul meu zgribulit
Aruncă prin aer semințele
Cuvintelor,
Pe care nu le pot scutura;
La toamnă vom culege amândoi
Holdele foșnitoare
Ale marilor noastre
Tăceri.
Că pentru ultima oară
Zăpada a visat o noapt
e caldă,
Ca aceasta în care îți scriu;
Din ram în ram,
Sufletul meu zgribulit
Aruncă prin aer semințele
Cuvintelor,
Pe care nu le pot scutura;
La toamnă vom culege amândoi
Holdele foșnitoare
Ale marilor noastre
Tăceri.
Toamnă şi zâmbet - de Irina Nedelciu
Din cer se prăvălesc trufaşe
În colorit ameţitor
Alai de frunze majestoase
Într-un decor fermecător
Şi inima îmi bate, tace
De încântarea ce-i în zbor
Lumina ochilor îmi zace
În lacuri calde fără nor.
Iar sufletul îşi pierde ace
Din fracu-i trist primit în dar
Îl vinde toamnei şi se face
Că este iar flăcău hoinar.
Şi uite aşa primesc eu postul
De a privi în toamnă iar
Cu zâmbetul întins ca prostul
Pe faţa-mi albă de gheţar.
În colorit ameţitor
Alai de frunze majestoase
Într-un decor fermecător
Şi inima îmi bate, tace
De încântarea ce-i în zbor
Lumina ochilor îmi zace
În lacuri calde fără nor.
Iar sufletul îşi pierde ace
Din fracu-i trist primit în dar
Îl vinde toamnei şi se face
Că este iar flăcău hoinar.
Şi uite aşa primesc eu postul
De a privi în toamnă iar
Cu zâmbetul întins ca prostul
Pe faţa-mi albă de gheţar.
Simfonia inimii de Lavinia Amalia
Cum sa impiedic inima sa nu-ti simta
ritmul sufletului?
Ea nu stie sa danseze
decat pe muzica lui...
As aduna-o intr-un buchet
de fapte
Si l-as aseza in cel mai ferit loc
Unde nu poate fi imprastiat
de cutremurul distantei,
cand adancimile-ti aluneca
departe...
Tot ce ne infioara
este atingerea unui arcus
care din doua strune
numai un sunet scoate...
In ce vioara
ne e interpretata simfonia?
Si ce compozitor scrie
in palma lui...
O capodopera
cum alta nu-i?
Poem de Lavinia Amalia
Pentru ca nu imi era permis sa te iubesc,
m-am indragostit de umbra ta care cadea
precum malurile peste tot ce inseamna viata;
m-am indragostit de aerul rostogolit
de pe paharul lasat pe masa
pe langa care am trecut
sa-l sarut cu buricul degetului meu.
Si nu-mi e permis decat sa -ti ghicesc
pasii facuti prin multime,
sa ating oamnii de care te lovesti din greseala
nu-mi e permis decat sa ma sufoc in parfumul
sufletului tau in care e imbracata lumea toata
in impletirea trupurilor pe-o muzica aritmica
Stateai in fata mea precum o gaura neagra
unde toate versurile cantecelor imi apuneau
direct in locul unde respiratia-mi intersecta
dorinta...
nu,nu e voie sa ma indragostesc de tine
numai umbra am voie sa mi-o asez pe fata
ca si cum as purta chipul zeului
ce face femeia din coasta unei sticle de tequila
Pentru ca nu-mi era permis sa te iubesc,
m-am infiltrat in seva unui copac din fata
blocului tau,
l-am iubit pan-a inflorit a doua oara
si radacinile lui s-au infipt adanc in pamant
iar trunchiul si-a intins ramurile spre soare...
am simtit cum prin venele mele urca
visele mortilor...
Am fost bătrân… de Nicoara Nicolae-Horia
Am fost bătrân ca tine, tată,
Copil aș vrea de-acum să fiu,
Copilăria mea uitată
Copil aș vrea de-acum să fiu,
Copilăria mea uitată
Să mi-o petrec până sunt viu
Şi toate-aducerile aminte
Să curgă-n mine ca un râu
Din care pescuiam cuvinte
Și le puneam tăcerii frâu.
Pe Dealul tău, ferit de brumă,
Să-mi urce pașii iar şi iar,
Noiembrie, sfârșit de humă
Și început de calendar.
Am fost bătrân ca tine, tată,
Copil aș vrea să fiu de-acum,
Copilăria mea furată
Se-aude gângurind pe drum…
Şi toate-aducerile aminte
Să curgă-n mine ca un râu
Din care pescuiam cuvinte
Și le puneam tăcerii frâu.
Pe Dealul tău, ferit de brumă,
Să-mi urce pașii iar şi iar,
Noiembrie, sfârșit de humă
Și început de calendar.
Am fost bătrân ca tine, tată,
Copil aș vrea să fiu de-acum,
Copilăria mea furată
Se-aude gângurind pe drum…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)