Minunata copilărie de Gabriel Maioru

Frumoşi sunt ochii copilăriei,
Ce lumea cenuşie, anostă şi diformă,
Cu strălucirea lor şi forţa bucuriei,

În sute de culori şi forme o transformă.

Iar glasul de copil e cristalin,
E clar şi vesel ca apa de izvor,
De dragoste şi bucurie este plin,
E sincer totdeauna, nu e înşelător.

Gândul mereu e simplu şi curat
Şi în acord perfect cu acţiunea,
E glăsuit direct şi nemascat
Şi cu dezinvoltură îmbrăţişează lumea.

La lumea minunată a copilăriei,
Nostalgici viaţa toată ne gândim,
Frumoasele povesti din ţara bucuriei,
Cu zâne şi eroi am vrea să retrăim.

Dar asta nu se poate oricât am fi dorit,
E legea firii noastre în timp să ne schimbăm,
Ne urâţim alert, suntem de neoprit
Şi ne minţim frumos că ne maturizăm.

Să fiu de Gabriel Maioru

Să fiu un fulg ce se topeşte,
Pe geamul casei tale,
Să simt ca timpul se opreşte,

Murind privindu-te agale.

Să fiu doar un gând grăbit,
Trăind două clipe în visare,
Să fiu apoi pe veci izgonit,
Murind acoperit de uitare.

Să fiu doar o lacrimă a ta,
Un rod de aleasa fericire,
Murind când foloseşti batista,
Sperând ca e o crima din iubire.

Să fiu doar un banal sărut
Dat pe obrazul nu ştiu cui,
Care în calea ta a apărut,
Murind fără folos pe faţa lui .

Să fiu toate acestea
Şi tot ar fi mai bine,
Decât fără vestea,
Ce vine de la tine.

cu tine de Leonid Iacob

Iubito, simt durerea ta  

suind în mine  

ca un tăiş  

de margine de stei  

şi tu mă dori  

cum eu te dor pe tine  

şi rănile-s  

luciri din ochii tăi.  

 

Şi prin păduri  

ne-aşternem în cuvinte  

şi-n rădăcini  

de versuri locuim  

şi, chiar de-s rădăcinile albite,  

avem în ele sevă,  

nu murim.  

 

Te las să-mi scrii  

şi să tot plângi cu mine  

pe-altare  

de frunzişuri şi de dor  

şi, aprinzând  

culorile din tine  

să-i dăm lumina  

cerului în zbor.  

 

Iubito,  

prinde-n ochiul tău  

copacul albit de arşiţi  

şi de cânt rănit  

fii ploaia înfrunzind pe frunte  

un mugur de iubire nenuntit.  

Iubirea-i dusă la apus… de Radu Adrian Gelu

La apus de soare este dusă iubirea,

steluţă în carul începutului de final,

pe căpruia lumină e palidă clipirea,

sub norii uitării fiind rece şi astrală...

Apus de soare e foc pe al inimii cer,

un fior dulce şi amar în gând solitar,

ce aleargă spre cel orizont grănicer,

cu speranţa păşirii în al iubirii altar...

Suflet lăstun cerul fierbinte zboară,

dinspre răsărit cu dorul spre apus,

tot ca pasărea Soare cea milenară,

căutând dimineţii iubirii alt răspuns...

(Lăstunul albastru – 22 aug. 2012)

iubire-n ritm de anotimpuri de Ovidiu oana-pârâu

neapărată de umbrelă

şi printre pânzele de apă

privirea te căuta mioapă

când tu dansai sub stropi rebelă

ţi-am admirat dezinvoltura

şi fascinanta dăruire

călcam nebun de fericire

prin apa debordând bordura

mă prinzi de mână şi vârteje

am desenat sub rece ploaie

buze fierbinţi schimbă şuvoaie

de sărutări în strânse mreje

se-nchide uşa-n urma noastră

prin casă zac pe jos veşminte

căldura-ncepe să ne-alinte

doar vântul şuieră-n fereastră

obositorul vals se stinge

numai o clipă apoi iară

ritmuri mai lente ne-nfioară

iubindu-ne la fel cum ninge

(Ciclul ~ ucenic în dragoste ~ 17 novembre 2007)

DRUM SPRE LUMINĂ de Patricia Serbanescu

Nicicând nu m-oi mira vreodat’
Tot ce-i frumos, se-nvârte-n soare
Căci ni s-a dat un suflet minunat,

Să numai suferim atâta-nsingurare…
Chiar nu există vină, părând totul divin
Clipele-nşiruite ţin muzei paravan,
Şi din sclipiri de stele eternul feminin
Şade-n sublim, e muză, pe tainicul divan…

Nu orişicare nume, înscris într-un destin
Te va-nsoţii aievea, în viaţa zbuciumată,
El îţi va fi cum ştii, singurul dădător
De linişte, iubire, fiind scrijelit în piatră…
Şi simt că mă-nfior, nu sunt ceea ce-am fost
Nu te cunosc, dar sufletul mă-ndeamnă
Să te citesc cu drag, găsind în mine rost
Ne-om întâlni cu toţi, către aceeaşi vamă…

Iar legea ce-i divină nu o mai uneltesc
Căci ficare clipă din viaţă, e sublimă…
M-oi îndrepta spre frumuseţe, că iubesc!
Neîntrebând pe nimeni, de calea spre lumină…
Apoi, consult conştiinţa, ce nume a-nflorit
Frumosului din jur ce mă-mpresoară,
În numele iubirii, ce poate fi rostit
frumosul, gingăşia…vin dup-o viaţ-amară…

22.08.2012

Lasă-mă să te visez... de Nicoara Nicolae-Horia

La mine în cuvânt se face seară,
Lasă-mă să te visez măcar,

Iubirea mea din vis n-o să te doară,
Să nu îmi fie somnul în zadar.

Lasă-mă să te visez întreagă
De la creștet până la călcâie,
Gândul tău și ființa ta cea dragă,
Totul amiroase a tămâie.

Din visul împlinit când te cobori
Cu ochii înrourați a rugăciune
Să nu spui nimănuia dinspre zori
De-această fără de sfârșit minune

Și-așa cum își visează un zidar
Zidul ce urcă șerpuind spre cer,
Lasă-te în versul meu măcar
Să te zidesc, mai altceva nu-ți cer...

21/22 August 2012

Singur în doi de Costel Suditu

Jumătatea mea, umblă sărmana,
Nici nu ştie că, îndoliată;
M-am dedat muritului că mama,

Îmi spunea mai deaunăzi că, iată
Fiule, eşti ca un din ăla
Ce umblă fără viaţă,
Că ochi nici n-ai pe faţă
Şi oasele-ţi înţeapă
Prin piele, moaca stearpă;

Că m-am dedat muritului şi iată,
Jumatea mea probabil zâmbeşte-ndoliată,
Sunt tot mai mult convins de providenţă,
Că seacă îmi va fi întreaga existenţă,
Şi chiar de-ar fi în viaţă, cum se spune
Perfecat-mi jumătate-n astă lume,
Eu ştiu că pentru mine este tot,
Aşa de dus, precum sunt eu de mort;

De mort în tot ce simt despre iubire
Şi-n prăpădita ei de îndulcire,
Că nu mai vreau să-şi bage colţii iară,
Vreo viperă drăguţă, să mă piară,
Şi mort să umblu viu pe înserate,
Corăbiile-mi fie înnecate,
În trist amor;

Nu voi şi basta să mai pun picior
Pe drum amestecat cu suferinţă!
Nu am ştiut dar văd că-i cu putinţă
Să fie chiar jumatea uneori,
Înşelătoare, mai cu umilinţă;

Sunt împăcat cu doliul ei, sărmana,
Şi poate-aşa-i va fi pân’ la sfârşit,
Că nu-i doresc, trăind să îşi dea seama,
Singurătatea-n doi, cum e-n iubit.

O clipă de răgaz de Vali Zavoianu

Au obosit cuvintele şi gem
Cu litere ce-aproape-au adormit 
Degeaba muza astăzi eu o chem

Îmi cere să o las, c-a obosit.

Cu fruntea-n palme versul îl tânjesc
Condeiu-mi scrie lacrimi pe obraz
Cuvintele pe rând se poticnesc
Scâncind după o clipă de răgaz.

Azi nu mai picur visele-n condei
Şi las să se-odihnească versul tot
Tu cititor mă iartă, dacă vrei
Că azi să-ţi scriu poeme nu mai pot.

22.08.2012, Zavoianu Vali

ZIDEŞTE-MĂ-N CUVÂNT de Paticia Serbanescu

Când noaptea vine, leg poveşti
În vis, mi-apare jumătatea,
Mai pot să aflu, cine eşti

Când îmi mângâi strofa, cu şoapta?

În visul meu, îţi văd doar chipul
Şi două aripi străbătând lumina,
Învăluit în zâmbetu-ţi şăgalnic
Dorul real, îmi răscoleşte tihna.

Căci tot ce e în jurul nostru
Nu lasă urme sau vreo vină,
Mai ţin iubirea în căpăstru
Să simt mireasma ta, de smirnă.

Mă rog spre zorii cei albaştri
S-arate drumu-acoperit de nor
Cate iubitul, dus printre sihaştrii
Să-i prind o aripă, în ultim zbor...

Tot versul pare-a fi o rugăciune
Gândul la Ana, mi-a atins fior,
Dar visul este plin de-nţelepciune
Zideşte-mă-n cuvânt, să pot să mor!