Iubito, simt durerea ta
suind în mine
ca un tăiş
de margine de stei
şi tu mă dori
cum eu te dor pe tine
şi rănile-s
luciri din ochii tăi.
Şi prin păduri
ne-aşternem în cuvinte
şi-n rădăcini
de versuri locuim
şi, chiar de-s rădăcinile albite,
avem în ele sevă,
nu murim.
Te las să-mi scrii
şi să tot plângi cu mine
pe-altare
de frunzişuri şi de dor
şi, aprinzând
culorile din tine
să-i dăm lumina
cerului în zbor.
Iubito,
prinde-n ochiul tău
copacul albit de arşiţi
şi de cânt rănit
fii ploaia înfrunzind pe frunte
un mugur de iubire nenuntit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu