Viața... de Nicoară Nicolae-Horia

Nu e uşoară clipa şi nici grea,
N-a cântărit-o nimeni, niciodată,
Nu-i întâmplare viaţa ta, a mea,
Nu am cerşit-o noi, ea ne-a fost dată

De cine şi de ce, nu ştim anume,
Ne întrebăm adesea, până când?
Fiecare o purtăm în nume
De la botezul ei de pe pământ.

Ce este? numai aerul, din toate,
Cunoaşte taina dintru început,
Tic-tacul sfânt al inimii ce bate
Până la plecarea ei în lut.

Nou-născutul, dar şi muribundul
Se-apleacă din fântâna ei să bea,
Şi de mă doare urlu ca bolundul
Că toată moartea n-avem timp de ea...

Obsesie - de Irina Nedelciu

Otrava argintie a zărilor mă cheamă
Să plec spre-o altă lume, mai bună şi mai calmă.
S-a dus a mea viaţă – un biet fuior de fum –
Şi nu mai văd, în faţă, cărare şi nici drum.

Călcând mereu pe-alături, mereu m-am tot lovit –
De piatra neputinţei cu sârg m-am poticnit…
E viaţa doar o luptă?! Pe naiba – e doar chin!

Şi cerul lumii noastre prea rar este senin.

Să tot croieşti la planuri, uşor e de făcut –
Dar soarta-ţi pune piedici, cu chicotit tăcut.
Aproapele ţi-e, totuşi, mereu îndepărtat
Şi blestemat e omul să fie-nsingurat.

Ce-i, oare, fericirea? Nu e, cumva, de veci,
Un mozaic de vise şi un ciudat ghiveci
În care, laolaltă, stau mierea şi veninul –
Dar mierea-i prea puţină – veninu-i dă preaplinul.

Nu-i, oare, fericirea făcută din bucăţi,
Dar prost alcătuită, din mult prea strâmbe părţi?
Căci ne minţim, cu toţii, că suntem fericiţi
Când, totuşi, din născare, de soartă priponiţi

Ne zbatem să răzbatem mai sus, către azur,
Dar, fără de tăgadă, ne învârtim în jur
Atât cât lanţul sorţii, mai lung, mai scurt, mai gros –
Ne lasă să întindem o mână spre frumos…

…Otrava argintie a zărilor mă cheamă
Să plec din astă lume, fără regret sau teamă…
Căci dusă mi-e viaţa – banal fuior de fum
Şi pulbere sunt toate – speranţele sunt scrum.

Copilul - de Bogdan Dumbraveanu

copilul e liber
fiind una tot timpul
cu jucăriile lui

care nu ştiu să moară
gloanţele pustii de jucărie nu ucid
ci învie morţii care au uitat să se joace
arunc şi acum pietre în lacul
pe care am navigat de atâtea ori cu barca
să văd cum din cercurile mici
se nasc cercuri din ce în ce mai mari,
cât lacul ori universul,
în cele din urmă
câţi oameni mai mari a născut
din el copilul ce-am fost

îţi aud glasul atunci când sunetele
răspândesc în jur bucurie,
văd zâmbetul pe care-l porţi
când culegi flori de soc

trebuie doar să te iau de mână
să-mi fii jucăria ce nu ştie să moară.

Ultimul val - de Lavinia Amalia

Din balade innodate
Curg ecouri eronate
Peste marsuri de suspine
Dezmierdate-n cai meschine
Nu e Doina care plange
Picurand carari de sange
Nu e dor,nu e mister
Doar un sfasiat rebel...
Peste plopii adormiti
Se zbat norii viscoliti
Din copilarii apuse
Renasc impletiri ascunse
Radacini cu seva pline
Tes mileul de lumina
Numai rasarirea ta
Nu apare-n zarea mea
Se frang ploile cu-amar,
In pustiul de pe mal
Sa-mi cuprinzi ultimul val...

Implinire?!... de Lavinia Amalia

Te-am cautat in taina Inceputului,

pe calea ce despartea
noaptea de zi.
Te-am pictat in odiseea fluturilor
ce dansau spre-ntampinare...
Cand vantul a adus norii desertaciunii,
am strigat cu fulgere inebunite de dor..
sa pot strapunge negura
mumificarii.
Am amortit...
Doar ochii mei vedeau timpul
cum se scurge printre genele sufletului-copil
ce chicotea in caldura focului,
care juca, in vapai,
pe geografia inimii,
in dreapta cerului,
unde-au sosit furtunile de vara.
Sub mantia asfintitului,tarziu,
ai rasarit-Minune
din ploile ce au topit noaptea,
cu sopitrile unui curcubeu
ce cuprindea si Cerul si Pamantul.
Am inflorit in palma Dragostei tale,
in plamadeala sufletului
ti-am crescut...
Dar...ai apus...
Auzi?...
Printre ridurile pamantului,
radacinile noastre cauta izvorul
Inceputului,
in care zeii vazduhului
jelesc clipele netraite.
Undeva,in castelul fagaduit,
se inrameaza iara noaptea.
Noi,dezarmati,adormim...
Pe aripile visului,ingerii
imi canta asteptarea,
iar eu...plang
peste ploaia care
nu mai (re)vine...
(Iubitul meu,
mi-e tare dor de Tine)

Poemul din pod.. de Nicoară Nicolae-Horia

Aș vrea să mai dorm o noapte în pod,
Vara să-mi curgă prin sânge cuminte,
Să ascultăm împreună cum rod
Carii din liniștea noastră fierbinte;

Acolo, sub grinzile albe de lemn,
Să îți recit poezia deplină,
Tu să-mi asculți înțeleptul îndemn-
Podul, nu-i niciodată de vină!

Zadarnică-i fără de el temelia,
În van e cuvântul din care te scriu,
Cum fără de struguri zadarnică-i via
Și versul acesta, niciodată târziu.

Ca într-un leagăn demult de nuiele
Aș vrea să mai dorm o noapte măcar
În poemul acela, cel unic sub stele,
Să nu-mi fie visul din vis în zadar...

Sunt marea ta - de Gabriel Maioru

Când dragostea noastră mă consumă, eu mă comport ca marea,
De stânca deznădejdii risipit, mă cheamă într-un tot visarea,
Când, agitat de vânturile îndoielii, sunt aruncat pe ţărmul renunţării,
Mă reîntorc spăşit în largul liniştit căci nu pot să te dau uitării.

Îmi spun povestea, iar şi iar, în şoaptă pe nisipuri,
Căci o rescriu in mii de feluri necunoscute chipuri,
O strig puternic uneori, în valuri înspumate, mari,
Şi o înfruntă curajos, eroic, aceiaşi marinari.

Îmi port iubirea în adâncuri, o ţin îmbrăţişată,
Ea e regina mării mele pe veci înscăunată,
Îi sunt fidelul confident, îi sunt iubit secret,
Sunt toate astea şi mai mult, nu am nici un regret.

Vioara sufletului meu - de Costel Suditu

Şi cântă printre fibrele mele
Ea;
Care plânge sub piele

Şi face secunda să plângă,
Să ude minutul ce rugă
Închină orei, săraca
Şi ea aplecata
Sub vălul ei de cântare
Ce moare mereu şi învie;
Of, tu vioară ce mie
Îmi cânţi cu arcuşul stricat!
Mai taci şi mai mori în cântat,
Să-ţi pun aprinsă o ceară
La capătul tău de vioară,
Ori cântă şi altuia frate,
Cântatul acesta de moarte.

Zugrăvire - de Emil Marian

Azi camera am zugravit,
În dimineți albastre, zîmbitoare,
Un gînd prin rouă rătăcit,
O șoaptă care nu mai doare.

Iar pe pereți am desenat
Ici gîndul meu în zbor spre tine,
Sau un cuvînt ce mi-a scăpat,
Din dragostea ce țin în mine.

Și pe tavan ca-n paradisuri,
Stau ale noastre îmbrățișări,
Închipuite doar în visuri,
Balsamul meu din depărtări.

Iar strălucirea lumînării,
Aprinsă-n serile tîrzii,
E ca un strigăt al chemării,
Te-aștept de-o viață ca să vii!

Depresie VIII - Boris Ioachim

E-un aer de sobrietate
În tot ce fac şi tot ce spun...
Cândva, eram copil nebun –
Azi, mă gândesc prea des la moarte.

Şi-albastrul bolţii, preaînalt,
Îl tot privesc cu-nfrigurare...
Oare sunt gata de plecare –
Spre Cer, spre iad sau spre neant?

Şi, totuşi, sunt legat de lume
Căci, câteodată-i chiar frumoasă...
Dar când tristeţile-i m-apasă –
Întunecimi vin să mă-ndrume

Către tărâmuri neştiute
De nimenea dintre cei vii...
Visez limanuri albăstrii -
Dar şi genuni de vânt bătute.

Nu ştiu-aceste gânduri sumbre
De unde şi de ce îmi vin...
Oare-ale zilelor venin
Mă tot împinge către umbre?

Şi tot mai des, regrete-amare,
Se zbat în suflet cu duiumul...
Viaţa mi-a trecut ca fumul
În plângeri sterpe, solitare.

În timp – de toate-am săvârşit
Şi am simţit ce e iubirea -
Căci să iubesc mi-a fost menirea
Deşi, adesea-am şi urât.

... E-un aer de sobrietate
În fapte şi în tot ce spun...
Mi-e dor să fiu copil nebun –
Dar ştiu că asta nu se poate...