NEVOIA DE A ROSTI CUVINTE... de Nicoară Nicolae-Horia

Nu pot să spun că „m-am trezit” scriind.
Din mărturisirile mamei știu doar că la nașterea mea, acolo, într-un leagăn viu din Apuseni, mi-a fost pusă sub perină, pe lângă alte lucruri folositoare în viață, și o carte anume, să îi placă pruncului, când o fi mare, să citească din ea și din alte biblioteci.
Era pesemne, o carte de rugăciuni, într-o vreme în care ele, rugăciunile,
erau interzise.
După ce am învățat să citesc, ce bucurie sfântă! mă rugam pe ascuns din cartea aceea și într-o zi anume am început să scriu altfel...
Era toamnă. Căzuse bruma peste păduri și peste copilăria mea întreagă.
Nu demult îmi plecase tata dincolo de zări...
Când am recitit cuvintele mâzgălite atunci pe un petec de cer, m-am înfiorat, ca un fluier de cântecul lui și poate mi-am zis, pentru întâia dată : „vreau să mă fac poet!”
Și de atunci... mă nasc mereu!
Poetul face parte din ființa mea. Eu și poetul. Ce dialog minunat!
Cu el nu m-am simțit singur niciodată! Eu într-o zi voi pleca, el o să mai rămână o vreme în urma mea, să-mi numere pașii...
Și despre Poezie m-am întrebat deseori: de unde vine ea? așa cum se întreba ochiul meu despre aer și despre lumină.
De unde începe nu vei ști vreodată,
Ea, Poezia, nu are hotar...
Cuvintele, la fel.
Ele vindecă rănile, deschid ochii orbilor, cuvintele adevărate mântuie durerea şi întunericul din noi.
Vânt şi cu-vânt, duh şi văz-duh! încât uneori surd şi mut de ne-nţelegere, te întreb nedumerit: omule, de unde vine cuvântul?!
Pâinea e cuvânt, lumina, la fel, ura şi întunericul cuvinte sunt...
Cuvinte care vindecă şi cuvinte care ucid, cuvinte care luminează şi cuvinte care întunecă...
Dată ne-a fost înspre rostirea lor gura aceasta şi limba maicii care ne-a născut.
Fiecare pasăre pre limba ei piere şi noi, oamenii, asemenea suntem...
Nevoia de-a rosti cuvinte este una dintre cele mai fierbinţi şi necesare nevoi ale omului, pe lângă nevoia de hrană, de îmbrăcăminte, de dragoste, de adevăr şi dreptate.
Sculptorul din faţa aerului rosteşte cuvinte, pictorul şi muzicianul la fel.
Pentru un poet nevoia de-a rosti cuvinte este asemenea nevoii de-a respira!
Gândurile sunt cuvinte nescrise, nevăzute, fiecare se hrăneşte în viaţă cu gândurile sale.
Doamne, ce bucurie, când cineva îţi poartă sub tâmple gândurile tale!
Citindu-ţi poemul pe care l-ai scris, acesta mărturisindu-ţi:
şi eu gândit-am la fel!
Bucuria rostirii este cu atât mai deplină, mai fericită, cu cât aceste cuvinte rostuite, rămân.
Scrie undeva: ai grijă cum zidești...
Cuvântul acesta, cartea aceasta, este o rostire simplă, precum aerul pe care-l respirăm, o rugăciune neterminată, înălţată până la buze din glodul acesta amestecat cu stele.
O spovedanie necesară...
Dacă vorbim despre singurătatea creaţiei, nici Dumnezeu nu a fost singur când l-a făcut pe om.
Scrie undeva în Cartea Sfântă : „...să facem om după chipul şi după asemănarea noastră...”
Artistul, la fel. Nu e singur în faţa operei sale.
Acolo, „în singurătatea” ei, cineva îi şopteşte mereu...

Nu mă întreba...

Nu m întreba
de ce scriu,
nimic nu-i în afara
Cuvântului,
el,
singura dovadă
că sunt
şi Exist.
Cuvântul nescris
e ca un copil nenăscut!
Uite,
trupul tău e plin
de poeme.
La semnul Poetului
ele se-aşează
cuminţi
în tipare.
Mâinile mele-
flăcări flămânde,
mângâie coapsele
acestui oftat.
Nu mă-ntreba
de ce
scriu,
e ca şi cum
ai condamna
aerul
de ce-i Aer
şi apa la fel.
Totul acum
e aşa de devreme.
Fără Poezie
s-ar face
târziu...

Vals de Emil Marian

Pe-al vieții vals dansat-am împreună,

Purtați de-al dragostei avînt,
Sub stele palide, sub lună,
Sub soare arzător, în vînt.

Furați de-al muzicii fior,
Cu inimile împletite,
Dansînd ne ostoiam din dor,
Iar trupurile ne erau lipite.

Și nu mai auzeam nimic,
Dansînd pe ritmul în triptic,
Muzica pura s-o opri,
Cand Moartea ne-o mai desparti!

Prietenie unde esti? - de Sergiu Ciurtin

E trist sa stii chiar de iubesti

ca-n lumea asta mare
un pod se vede peste rau
si fericirea-n zare...

Un suflet trist salasuieste-n noi
e greu si greul ne doboara
afland ca-n viata de apoi
e trecerea usoara

Am invatat ceva din tot
ce-i pura condamnare?
cand vrem si am putea sa fim
cu inima mai mare?

Natura ne-a influentat
sa fim ce poate se zvoneste
sa fim mai buni in univers
totul se plateste...

Cum mi-am petrecut inflorirea… de Cristina Maroiu

Intr-o zi,
sub coastele mele
si-a facut cuibul un soim.
De la el am luat curajul
sa ma avant
fara frica de inaltime,
pe cararile din ceruri!

Intr-o alta zi,
porumbeii voiajori
mi-au aratat cum sa infrunt
lucida,
jocul la ruleta al dansului
inventat…
Dupa ce m-au dezlegat la picioare,
mi-au zis doar ca trebuie
sa uit tot ceea ce stiam
despre aerodinamica,
atunci cand ma arunc
cu aripile curate,
in Marele Nicaieri!

…Sa las zborul ,
sa-si urmeze…zborul!

Apoi, in ziua aceea
in care a fost scris
ca ai sa apari...
te-am intalnit!
Aveai o jumatate de suflet
aproape vindecata,
pe cand cealalta era data,
fara speranta,
la rubrica “pierdute”.
Ti-am legat temeinic
sireturile peste amintiri,
ca sa nu ti se desire
la rascruce de anotimpuri,
iar tu mi-ai luat de mana visele,
si le-ai privit in ochi!

…Astfel m-ai invatat
sa infloresc, zi de zi,
pentru totdeauna!

Tainică noapte - de Cătălin Codru

Zburlindu-mi gândurile cerul...
Aruncă norii spre niciunde,
Unde-i sărutul ca piperul,
Şi lava coapselor flămânde?

Se joacă vântul printre sălcii...
Cu stelele ce stau să iasă,
Alintă-mă cu dulci suplicii,
Şi lasă-mă, dar nu mă lasă!

Acum când luna se ascunde,
Vreau să te am, te vreau să-mi fi...
Cuvântul meu de te-ar pătrunde,
Eu te-aş iubi şi-aş nemuri.

În spaţiul ăsta plin de noapte,
Între o zi şi... până-n zori...
Nu-i timp de vorbe, suntem fapte
Ne prindă ziua printre nori.

Topiţi în ale noastre gânduri,
O taină veşnic să rămâie..
Rupând a nopţilor zăgazuri,
Ţie-nceput de nesfârşit să-mi fie.

VARA SE-NCHIDE CU TOAMNA - de Patricia Serbanescu

Natura îşi schimbă iar jocul
Uitând de-acum să ne-alinte
Şi vara-şi închide sorocul,
Tot pârjolind, cele sfinte.

Bat vânturi şi ploi cu stihii
Căci vara se-nchide cu toamna
În minţi ce-s trezite, pustii
Tot ce-aşteptăm… este iarna.

O fi vreun semn, sau natura
Ne joacă voit neputinţa,
Să înţelegem… scriptura
Poate-nţelegem… şi fiinţa.

Într-un final de înfrângeri
S-ar vrea să fim cât mai buni,
Dac’aceptăm, date curgeri
Domnul, va face… minuni.

Formula fericirii ... de Ovidiu oana-pârâu

Știi,
aseară am inventat formula fericirii:
plus înmulțit cu minus
și împărțit la doi
egal infinitul ...

Părea desăvârșită,
dar lipsea ceva:
mereu utilul nefolositor zero.

Pe el,
l-am prefăcut
într-un bob cristalin
atârnat deasupra buzei
crâmpoțită de truda împlinirii.

Acea picătură
era singura imperfecțiune
a frumuseții tale
care-mi confirma descoperirea:
plus înmulțit cu minus
și împărțit la doi

egal infinitul ...

VIOARA - de Elena Valeria Ciura

Alunecă, nostalgic, arcuşul pe strune,
Iar eu simulez că valsez;
Şi cântă zefirul, ceva fără nume -

Se scutură crengile, mă-nfior...şi visez!

Iar somnul e vis, reverie .
Inima sopteşte necuvinte
Şi-ntr-un larghetto distins ,
Se-aprinde lumina-n larice.

Miroase-a parfumuri lumeşti
Şi seara gândeşti că e mută,
Se-adună imagini celeşti,
Deodată ,tăcerea se rupe...

Salonul se deschide cu uşi de mahon
Covoare de preţ, stil arab
Pe poante zeiţele–n alb
În volte spre bolţi se ridică

Se vaită vioara-n surdină
Se-ascunde un ţipăt pe val
Pătrund pescăruşi pe fereastră
Şi duc melodia spre far

Şi vasul de ţărm se desparte,
Luând melodii şi lumini
În noaptea cea grea de suspine
Mai plânge-o vioară sublim...

Apa sau valul ?! - de Veronica Simona Mereuta

"Utram bibis?Aquam an undam?"

("Tu ce bei?Apa sau valul?")

Ne întrebăm, tăcut trecuţi în umbră,
de-a fost, vreodată, înspumată,
marea de i-am ajuns la ţărm,
de-am fost pe val sau am gustat călătoria pe-ndelete?

Izvorul,ce-a fost întâi,de sete l-am găsit,
ori susurul de piatră ne-a pornit la drum,
şi am crezut că învăţa-vom din mers să înnotăm,
nu din sete de apă ci din foame de val sub tălpi?!

Poem simplu - de Catalin Lupu

"nu există suficient timp să luăm
din nou lumea de la cap la coadă.
este simplu când tu nu ești aici
când nimeni nu mai este aici
și nimic nu doare ca într-un poem.


luminile se sting departe.
câte o stea căzând, câte o viață.
rup o pâine în două și râd.


mă simțeam atât de vinovat când
îmi lipeam obrazul de coapsele tale și
mă luptam cu singurătatea, ce pândea
tăcută, ca o umbră neîmblânzită
momentul potrivit
să-mi pună o etichetă de mort la mână.

...

noaptea, un vis se repetă de când tu ai plecat
de când ei au plecat, de când voi ați plecat.
în vis, sunt mereu în mijlocul unor tranșee
în jurul meu cadavre ciopârțite, sânge și noroi
iar eu ghemuit, strig, strig cât mă țin plămânii
într-o liniște infinită:
suflete, nu vezi că suntem în război?
totul este cu mult mai simplu acum
când am totul de pierdut.
sunt un actor nereușit în fața unei
camere goale, de filmat -
realizând pentru întâia oară în viață
că pentru a-mi juca rolul și a plânge
în hohote precum dictează scenariul
am fost silit să-mi trăiesc drama
cu adevărat"