Portret de fată de Boris Ioachim

Stai singură pe bancă, cu degetul la tâmplă –
În toamna desfrunzită, cât de frumoasă eşti!
Nu pari să iei în seamă tot ce în jur se-întâmplă –

Privirea ta-i desprinsă de cele pământeşti.

În părul tău se joacă zglobie adiere,
O frunză-ngălbenită ţi-adastă, delicat,
Pe-un umăr – ca o caldă şi fină mângâiere,
Apoi te părăseşte cu-n lung şi trist oftat.

Lumina, ca de miere, a toamnei, îţi atinge
Timid şi tandru sânii, în amurgu-abia încropit…
Un zâmbet dulce-ţi joacă pe buzele de sânge
Ce, umede şi calde, par gata de iubit.

În treacăt – trecătorii–ţi aruncă vagi ocheade
Şi tuturor le saltă, în piept, un scurt fior…
Deasupra ta, salcâmii, îşi spun că bine-ţi şade
Pierdută în visare, pierdută-n tainic dor.

…Stai singură pe bancă, cu degetul la tâmplă
Desprinsă eşti de lume, de cele pământeşti…
Nu iei nimic în seamă, din ce-împrejur se întâmplă –
Amurgul te îmbracă în straie-mpărăteşti…

Moartea clovnului de Emil Marian

„În astă viață fost-am clovn,

Astăzi artist si mîine domn,

Am fost ce alții-au vrut să fiu,

Am rîs, am plîns, am zis că-s viu.

Am făcut tumbe și giumbușlucuri,

Pentru cei dragi si la ciurucuri,

Am fost și vesel, dar și trist,

Și cabotin ca un artist.

Dar astăzi linie am tras,

Și pentru ceea ce-a rămas,

Scot sufletul la suprafață,

Ca să nu scrie în postfață

Că a mea viață a fost un fals

Și am ținut-o într-un vals.”

Acest bilet a fost aflat

În buzunar la spînzurat.

Vîntul adie acum în pom

Pe cel murit, schimbat în ...OM.

08.08.2012

Amintire de Emil Marian

În roua dimineților senine,

Găsit-am pașii mei fugiți,

Cu amintirea zilelor cu tine,

Suflete calde-a doi iubiți.

Și gîndurile către vremuri duse,

Domol mă plimb-acum în viață,

Cu ore răsucite după fuse,

Ce tot mai iute trag de ață.

Visînd la tine mă alin,

Zîmbetu-mi fuge-acum pe poartă,

Iar buzele rostesc suspin,

Mă-ndrept acum spre altă soartă.

08.08.2012

Secetă de Boris Ioachim

Soarele, cu răutate,
Pârjoleşte, nemilos...
Ierburi, cândva, răsfăţate –
Vlăguite-s pân’ la os.


Vestejiţi, porumbi-n lanuri,
N-au speranţă să dea rod...
Sufocat, mă-ncurc în planuri -
Într-al inimii năvod.

Zilele, una cu alta,
Gemene-s – fierbinţi şi seci...
Au secat râul şi balta –
Eu, secătuit pe veci,

De iluzii de-mpăcare
Cu al meu trecut ceţos,
Zac în bleagă nepăsare –
Când nu-s trist ori furios.

Vipia verii mă arde
Ca un rug – de iad aprins...
Între a-vieţii strâmte coarde,
Jinduiesc spre necuprins.

Seceta adună-n mine
Numai negre presimţiri...
Nu mi-e rău, nici nu mi-e bine –
Doar port doliu în priviri.

Nu mă mai iubeşte vara –
Pare-se, m-a părăsit...
Pas cu pas, cobor pe scara
Care duce spre sfârşit.

Vlăguit de prea mult soare –
Când nu-s trist ori furios –
Zac, lipsit de-orice ardoare,
Sub azurul nemilos...

Zi-i, dorule de Veronica Simona Mereuta

până-ntr-acolo unde braţele
au să-mi ţâşnească ramuri,
înfometate de prezentul în care

uitarea ploii nu mai vine,
mai spune-mi,iară,
cum mă scoteai adeseori din mine,
cum aşteptam,
îmi strângeam sufletul într-un răboj de privire,
şi-l împingeam să treacă de nodul din gât
mai cu-n sughiţ de pomenire a vremurilor bune,
mai cu-n oftat, să cred că nu e nălucire,
mica minune, de-i spun
fericire.

zi-i,dorule,
de mare,de valul ce umple,
de ţărmul ce-l ţine alături,
cum două palme împreunate,
ţin norocul aproape,
spun nemuririi...amăgire!
zi-i,dorule,
că-n lume nu-i aşa,precum se spune,
că totul se plăteşte,
iar zâmbetul zadarnic te legi,
să-ţi fie zălog de cuvinte,
învinse mereu de trăire!

...

zi-i,dorule,
că pot trăi cu tine,
şi-mi e la fel cu tine să iubesc,
neştire de noapte şi raze de sori,
pot să le pierd zborului,
pot să le odihnesc lângă mine,
la fel, dacă stai sau de pleci,
ştiu că din nou ai să-mi vii!

Dor de tatăl meu tânăr de Costel Suditu

Astăzi, m-a prins aşa un dor!...
Nu ştiu de ce, priveam pământul
Şi mi-a venit în minte tatăl meu,

De îmi venea să zbor;
Sufla printre şoapte cuvântul,
Părându-mi uşorul mai greu;

Am să-l chem!
Nu! Am să merg la tata;
L-am găsit pe un scaun de lemn,
Ascuţea cu o pilă, trist, sapa;
Printre puţinele vorbe rostite,
A fost şi moartea vărului său;
Necăjit, mă privea din orbite
Spunându-mi aşa, cât de rău
Îi părea;
„Şi tânăr tată, era!...
Avea opt zeci de ani şi ceva”...
Sunt şapte zeci şi ai lui,
Puteai ca el să nu spui?

Sunt tinerii noştri părinţi,
Sunt carnea din care am fost plămădiţi;
Când lacrimă au pe obraz, noi să fim,
Balsamul durerii şi rostul sublim,
Şi omul ce felu-i de-a fi, să-nţeleagă,
Nainte ca moartea din ei să aleagă;

Am fost de acord, ba chiar m-am mirat,
Că vărul acesta prea tânăr s-a dat;
Părea că-i mai trece, vorbeam despre alta,
În timp ce mai liber, încet, pilea sapa.

crezi că nu știu de Belean Maria

că acest zbor este amăgire
știu
dar nu-i pot rezista

este prima dată când ploaia vine îmbrăcată-n alb
până și gândurile-i sunt albe
privește clipa ce frumos întinerește sub fiecare atingere
când prinzi și tu de ea
una din jumătăți va rămâne să scoată apa din dogoarea nisipului
următoarea este departe
dacă există

sunt o Fata Morgana din stânca nădejdi
îți piaptăn câlții ninși
trupul muribund

tu știi asta
știi să tragi de munte să faci loc clipei să dea buzna
poporul tău să fie sceptru la poarta degetelor
să împarți bilete
alb pentru aură
nimb
albastru pentru pasul din față
sub tălpi muguri

totul și nimicul
tremurul
prind viață
urcă
urcă
nu mai sunt trepte
pământul e grăunte
mareea crește sub pleoape un altfel de râu
…iubite
nu fi trist
imensitatea dorului
carnea lui vie
nu știe să facă diferența
între cădere
sau zbor

Iubita mea – lumina mea albastră de Boris Ioachim

Cu ce lumină-albastră cerul tău –
Cer presărat, intens, cu praf de stea –
Lin înveleşte-n doruri lutul meu

Ce-i rece şi sleit, iubirea mea!

Sclipesc în noaptea rece ochii tăi
Cu dulce şi aprins aleanul lor –
Stârnind în mine flăcări-vâlvătăi,
Ce fac să simt că sunt nemuritor.

Tu nici nu ştii, măcar, azurul meu,
Cum te privesc – şi obraznic şi curat..
Ce dulce paradox e-n mersul tău –
Lasciv şi inocent e, totodat’!

Când mă săruţi, gingaş, adeseori,
Cu buze moi, arzând catifelat,
Tu mă reînvii, fără să mă omori –
E-un simţământ neînţeles, ciudat.

Cum se revarsă-n noapte ploi de stele –
Din cerul de catran, cum se desprind!
Dar cea mai arzătoare dintre ele –
Eşti tu, iubito-n braţe când te prind.

Când trupurile noastre se despart,
E un dezastru în fiinţa mea –
De, parcă, ceru-ntregii lumi s-a spart
Şi mi-a căzut în cap un ciob de stea!

Atunci, buimac, privesc plecarea ta,
Printre copacii-abia îmbobociţi
Şi sunt cuprins de-o disperare grea –
Căci ani şi oameni ne ţin despărţiţi.

Deci, ce eşti tu? Lumina mea albastră!
Ce-mi curgi fierbinte-n sângele-ngroşat
Şi-mi luminează-a ochilor fereastră
Cu cer albastru – când nu e înstelat.

Iar gândurile tale trec prin mine –
Adesea pleacă, dar mai des rămân…
Şi –ntinerit, simt când îţi este bine –
Când nu ţi-e bine – mă simt trist, bătrân.

Iubirea mea, lumina mea albastră –
Noi, împreună, n-o să adăstăm…
Dar, undeva, unită-i soarta noastră
Şi nu ni-i interzis ca să visăm…

EXISTENȚE PARALELE de Oană Stefan Valentin

Visele vii
sunt lumi paralele
când pleoapele-s moarte-n

cădere ușoară de somn.
e viața oare
sumă de vise deșarte
sau dormire de os?

trăirea-i cădere
ori căderea înălțare
ne trezim din vis
sau acolo murim
e somnul închisoare
de noapte
ori drum infinit
ațipit
de proscris?

AMOR TOTAL de Oană Stefan Valentin

Nu e decât
esența plină
de infinit.

gustă-i adâncul
femeie
din pleoape,
are miros fierbinte
de nesfârșit
chiar de-i sorbi
cu nesaț veșnicia
din clipa perenă
ramane tot
o eternitate.

Femeie
naște-mi secunda
de azi,
copil frumos
de neperenitate.