Minunea mea... - de Cătălin Codru

În noaptea neagră ochi privesc,
Ca stele... dinspre lună,

Şi mă frământ, somn nu găsesc,
A lumii reci, cutumă.

Când el şi ea, se-ndrăgostesc,
Au inimi de iubire...
Şi se-ndrăgesc... şi se iubesc,
Ei lumii dau de ştire...

Împart cu noi nectarul scump,
Îşi strigă fericirea,
Sunt doi îndrăgostiţi în timp,
Aşteaptă nemurirea.

Apoi în taina se răceşte,
O inimă, doar una,
Acel ce încă mai iubeşte...
Rămâne cu minciuna.

Şi străpezit în lumea lui,
Îşi măcină durerea,
Crezând c-a fost doar vina lui,
Pedeapsa-i e pieirea.

Încearcă visul să-l reia,
Dar nu are putere,
Să ducă în spinarea sa,
O tolbă cu durere.

Şi cocoşat... şi-ngenunchiat,
Se reazemă pe coate,
A tot iubit şi-a renunţat,
Să se mai uite-n spate.

Cum steaua lui a tot apus,
Fără să dea vreun semn,
Acum s-a stins din cer de sus,
A ars precum un lemn.

Mi-ai fost în parte, numai vis...
De fapt mi-ai fost aievea,
În mine cale, ai deschis,
Cum urcă-n arbori seva.

Şi fruntea ta, era mai sus...
Decât în ceruri luna,
Mi-ai dat culoare de apus,
Acum îmi e totuna...

Privesc în urmă... timpul scurs,
Mi-ai fost şi cer şi mare,
Acum pământul necuprins,
Îmi picură-a uitare.

În răsăritul unei zile,
Îmi văd a mea durere,
Mai cânta păsări, dar cu sile,
Mă sting, că o părere...

Tu străluceai... cu ochi frumoşi,
Când mă priveai pe mine,
Acum îi simt necredincioşi,
Şi sunt nedrepţi ca tine...

Din raze sfinte-n infinit,
Îmi vreau-napoi trecutul,
Aşa cum eu l-am socotit,
Frumosul... nu urâtul...

Cu aripi grele-aş vrea să zbor,
Mă-atrage-ncet pământul,
Am fost cândva nemuritor,
Acum, mi-e zbor mormântul.

Am respirat poveşti de dor,
Eu le-am trăit că nimenea...
Le las de-acum în lumea lor,
Eu mi-am trăit minunea mea.

NU MAI E TIMP… de Constantinescu Elena Iulian

Priveam în Mări fără de fund;
Opace şi grele;
Ne-am împresurat sufletul

Cu cercuri nevăzute, nesimţite;
Ne absorb în adâncuri,
Ne dizolvă în celule,
Ne contopim;
Totul dispare.
Doar noi doi
În Univers.
Nimic nu mai încape între noi;
Suntem o fiinţă,
Indisolubilă, unică;
Se- ntinde marea, acoperă totul
Nu mai e timp…
Nu, nu mai e timp…
Ce e timpul?

Tăcerea înnobilează cuvântul - de Ovidiu Oana-pârâu

Răsplata trudei mele-i demnitatea
Pe care-o port, ca pavăză şi armă,
În bătălii cu cei ce vor s-adoarmă
Credinţa-n adevăr, cu răutatea.

Cuvântul a născut din glie, pâine.
Cuvântul spune simplu cine eşti,
Cu el bunicii rostuiesc poveşti,
Şi este arca lumii către mâine.

E folosit, adesea ca sudalmă,
Și-mpovărează sufletul când lacrimi,
Arăzdând obrajii ofiliţi de patimi,
Nu pot schimba în mângâieri, o palmă.

Pentru oricine-i dar dumnezeiesc.
E preţios când naşte mângâiere,
Sau aur pur, când, devenit tăcere,
Înnobilează chipul omenesc.

Poate... de Costel Suditu

Poate că nu, poate că eşti...
Poate că-n vis doar gânduri,
Să nască marile poveşti,
Alint de dor prin crânguri,

Unde-mi apari şi peste tot,
Doar zâmbetu-ţi străluce,
Şi unde părul tău cel blond,
Cu soarele aduce;

Poate că nu, poate că vrei,
Să-ţi fiu alint de seară,
Cum vântul florilor de tei,
Cum focul pentru ceară;

Îmi eşti în minte, nu mai pleci,
Poate şi-n suflet fată;
Mă rog, aştept, poate-ai să treci
Prin poarta mea vreodată.

Nimic nou.. de Nicoară Nicolae-Horia

Poemul acesta mai demult l-am scris,
Cu mult mai înainte de vis,
Pe toate celelalte nezise cuvinte
Mi le aduc zilnic aminte;
Ochii tăi, fără vină de-acum,
I-am întâlnit și-altădată pe drum,
Chipul tău, cel frumos și cuminte,
L-am văzut cu mult mai-nainte
Și cântecul din care fericit te ascult
Vine de departe și de demult.
Viața mea însăși e un ecou,
Nimic pe pământul acesta nu-i nou!
Ziua de astăzi e mâine mereu
Și-n ceruri e același Dumnezeu...

pentru un cântec de leagăn - de Zaniciuc Carmen

când erau la modă scrisorile
oamenii le numeau inimi
fără să poată înțelege cum
literele se pot îmbina
chiar și într-un snobism
al formei
ca să prindă viață
și de atunci
scrisorile se scriu
singure
să poată resuscita
chiar și de cuvintele
pot spune
doar un da și nu
în doi timpi
ce vor
un bis

atât de simplu - de Zaniciuc Carmen

am un cufăr prăfuit
și merg cu el la piept
dar ce folos de nu-l deschid
îmi imaginez că toate vor ieși din el
și mă vor lua mai înainte
de-a mă trezi
cât timp nu știu ce-i acolo
las drumurile să se încrucișeze
ori să cadă la nesfârșit
felina mă pândește la colț
liniștită
nu mai sunt cioburi de care oamenii
să se țină
îmi spune și-mi toarce dorul
printre fiare

vioara cântă -de Belean Maria

ce frumos cântă
știu că o auzi
ne sincronizăm perfect pașii
nu știu cere mai mult
…iertare
fiecare atingere a gândului
deschide alte porți
chiar și porțile tăcerii
poartă chipul tău
eu nu sunt Dionis
spuneai
nici eu Sheherezada
dar suntem scânteie în ceața ultimului fruct

șuvoi de fluturi
ploi
voi știți că cea mai puternică
dovadă a înfloririi este tăcerea

nu pot
nu vreau să mă lepăd de zborul
unicului zbor
unicul
înțelegi tu
care mi-a atins buzele
cutreieră iubite tăcerea
nu uita
să o iubești picătură cu picătură
pe ritmul aceastei melodii

ești din ce în ce mai albă
nu te voi lăsa să cazi din ram

Ruda de la Est - de Aurel Peteoaca

Pribeagă a plecat prin lume,
Săraca rudă de la Est,
Uitând de fii, uitând de mume,
Sătulă şi de temniţi si de arest.

Exodul e-n perpetuă mişcare,
Românii au plecat cu traista-n băţ,
Căpătuiala e o dorinţă arzătoare
Şi învăţul este fără de dezvaţ.

Imperiile îi hranesc cu rămăşiţe
Şi-i culcă-n odăile din dos,
Cu aroganţă crasă şi cu fiţe
Le azvale seara câte-un os.

Sud-Estul Europei este-un pol
Cu cetăţeni porniţi cu şansă secundară,
Din când in când ei mai primesc un rol,
Dar mai mereu ţinuţi la poartă afară.

Bătrânei Europe probabil îi e ruşine,
Cu ruda ei săraca de la Est,
Norocul are feţe clandestine
Şi mai mereu este imparţit pe şest.

Ei pot să aibă in Veneţia gondole
Şi turnul Eiffel să-l aibă în Paris,
Dar noi purtăm în mit pe Meşterul Manole
Şi coloana infinitului în vis.

Ei pot să aibă Roma pe coline
Şi Londra camuflată în nori de ceaţă,
Dar nu stiu cacealmaua cât mai ţine,
Sud-Estul Europei e transformat în piaţă.

Ne vor ca sclavi, lachei şi menajere,
Suntem aceeaşi carne pentru tun.
Ce poate Europa să ofere?
Doar surâsul prefăcut de claun nebun.

Cu Mioriţa în cântec rezistăm,
Deşi ne cred o rudă mai săracă,
În Sud-Estul nostru veşnic o să stăm
Şi poate asta n-o să le mai placă.

Poate ei ne vor în totdeauna duşi de acasă,
Mereu pribegi cu traista-n băţ,
Bieţi naivi iar le-am căzut în plasă,
În Sud-Est se conturează un dezmăţ.

Desculţii Europei se întorc din maraton,
Pe vatra lor cu palate din chirpici,
Visând la străzi pavate cu pietre şi beton.
Şi nu mai sunt alergici la portul de opinci.

Pământul nostru e roşu de mânie,
Pârlog,uitat în voia întâmplării.
Te compătimesc săracă Românie,
Te-ai risipit în colţurile zării.

Mai ai rădăcini, istorie, trecut.
Mai ai şi munti ce aur poartă,
Miracole mai tăinuieşti sub lut,
Doar fii tăi cerşesc din poartă-n poartă.

MIRAJ - de Aurel Peteoaca

Beat de fericire si mut de emotie,
Mi-am ratacit capul printre stele si nori,
Risc,da ,risc sa fac curand o comotie,
Iar stirea o sa faca in presa furori.

Poetul ce gandea in versuri si respira in rima,
Indragostit de himere si iluzii desarte,
S-a incendiat in iubire,prin gesturi de mima,
Iar azi,prea repede,de noi se desparte.

Si zborul lui frant,a falfait prelung,
Cuvinte fara noima ii vor troieni pe buze,
Iubito,ma asteapta,o sa ajung curand,
Mi-am fecundat iubirea in visele lehuze.

Iar despartirea noastra e-n prag de reintilnire,
Planeata nu s-a zdruncinat de-un cataclism,
Indiferenta lumii mai rumega o stire,
Avand pacatul ,semn ,in carti de catehism.

Poetul cu radacini adventive pe pamant
S-a ridicat la ceruri prin acte de curaj,
El a sedus o lume vrajita de cuvant,
Iar moartea lui ,mondena ,ne pare un miraj.