TANAR INCA - de Aurel Peteoaca

Imi ploua in gura cu urme de sarut
Si am edem la pleoape,de visare,
Genunchii sunt alergici la pantele de lut
Si-i infloresc artroze de atata cautare.

Un vant turbat imi sterge urma pe nisip,
Iar valul marii ma invaluie cu sare,
Mi-au amputat ecoul,dar totusi o sa tip,
Cand siluieta ta de inger refuza sa mai zboare.

Va fi poate o noapte si poate iarasi zi,
In cordul meu cadenta-i desnantata,
In ceasul acela tainic,tu sigur vrei sa stii,
De ce mi-e fata de riduri asaltata.

De ce pe tampla un nerv se zbuciuma usor
Si-o vena a colmatat comlice cu un cheag,
Doar sufletul pluteste,rebel ca un fuior
Si nu-mi acorda inca verdictul de mosneag.

AI FOST SIMFONIE - de Aurel Peteoaca

Noaptea se imbraca in catifea ,complice,
Decor de taine,mister ce-l treci de moarte,
Doar luna plina parca voia sa pice
In basmul reancarnat intr-un final de carte.

In noaptea asta ai fost o simfonie,
Cascada urlatoare de placeri carnale,
Iar trupul tau ma ingroapa,ma invie,
In prapastii si extazuri abisale.

Pe frunze moarte,in mijloc de padure,
Cand stelele doinesc a nemurire,
Am trait baletul,doua trupuri sure,
Pe muzica creata de iubire.

Am coborat timid in carnea doritoare
Si ti-am urcat prin sange in placere,
Ma-am destrabalat,iubito,cu vigoare,
In rauri cu otrava,in fluvii doar cu miere.

In buzunar la piept - de Aurel Peteoaca

Ascund o floare in buzunar la piept,

O port din vremuri ancestrale,
De-o vesnicie aproape te astept,
Cu bratele deschise o sa-ti ies in cale.

Si beat probabil de uimire,
Retina mea te fura incet,
Plutesc pe-o muzica de lire
Si uit de floarea de la piept.

Dorea de mult o imbratisare
Si un sarut de buze reci,
Iar gestul meu,cumplit o doare,
Ireparabil poate-n veci.

Cand mana intinzi a mangaiere
Si ea iti tremura din cot,
Imi pare floarea ca o cere,
Tresar,amnezic,cat mai pot.

C-un gest febril de om uituc
Descopar floarea in asteptare,
Iar tie ti se pare un truc,
Un artificiu ti se pare...

In genunchi cu floarea intinsa
Lacrimi mi-se infunda in petale,
Tu ma saruti pe tampla ninsa
E prea frumoasa aceasta cale.

Cenuşă albastră - de Veronica Simona Mereuta

Mi-ai dat lumina s-o port

adânc să mistui cuvinte-n piatra
seacă de păcat,
privirea-n două braţe o împart,
atât de "viul realităţii" interzis
precum fructul oprit a-ngreunat
milenii de culoare
orizontul de veşnic
"neîncepută îmblânzire"

Şi-mi place,offf,
să mai privesc odată,
valul să mă sfarme de cuvinte,
nisipul să ma ierte-n scoică vorbitoare
de doruri săpând adânc
... al meu destin
şi e puţin,
mai mult decât o gură de pământ
rămasă din mărul gustat de mult,
când dorul nu-l ştiam
dar n-aş fi vrut,
o mie de picioare-n schimb,
cu care fericirea goală să-mi măsor!

ACOPERE-MĂ - de Burde Victor

Acoperă-mă,
cu părul femeie,
să-mi ţii de cald
ca ierbii încolţite
primăvaratic,
umărul zăpezii
întârziat pe trup.

Mi-e bine aşa,
ca în ochiul amiezii-
ameţitor de verde;
Rămâi cu mine,
până în ceasul
de margine
a nopţii,
Iubeşte-mă
şi nu mai pleca...

Balada spânzuratului de Boris Ioachim

Îl chema- cum îl chema…
La ce naiba ar conta?
Bătea vântul, era seară?
Era toamnă, era vară?

Era ziuă, era noapte?
Era jale peste poate?
Sau era doar gând pustiu
În văzduhul vineţiu?

Era tânăr ? Da, era!
Îl chema… cum îl chema…
Poate ”neica nimenea”–
La ce naiba ar conta?

Poate ciocârlii cântau
Poate doar câinii urlau
Poate cineva-l iubea –
Poate lumea îl ura

Poate se temea de toate
Poate-i era dor de moarte
De neant şi risipire –
Sau fugea de amintire.

Poate se crezuse jalnic
Şi voia să fie falnic
Sau o frunză ce căzuse
Şi-napoi în pom se vruse

Să se legene spre seară…
Era iarnă, era vară?
Îl chema… de ce ce-ar conta?
- Poate nici nume n-avea…

Poate-avea nume de floare
Poate-avea nume de soare -
Sau avea nume de humă
Fără tată, fără mumă

Fără fraţi, fără surori…
Poate-avea fruntea în nori
Şi picioarele-n pământ
Şi voia să-şi ia avânt

Să se-nalţe, să se ducă
Unde-i sufletul nălucă
Unde toţi zic că se duc…
Poate avea nume de cuc

De feciorul nimănui
Blestemul pământului…
Poate că era urât
Sau avea gâtul prea scurt

Şi voia să şi- l lungească…
Ori vreo parte muierească
Îi spusese “dragul meu”
Şi-i sucise mintea rău

Ori poate îl părăsise
Sau c-o vorbă îl lovise
Drept în coşul pieptului -
Sălaşul sufletului...

Poate lumea nu-i plăcea
Lumea asta – haită rea
Lumea asta – rău hăţiş
Fără nici un luminiş

Fără dragoste şi dor…
Poate- avea nume sonor
Şi era UN CINEVA
La ce naiba ar conta?

Bătea vântul, era seară?
Era toamnă, era vară ?
Era ploaie ori ninsoare
Sau parfum sfios de floare?

Cine ştie ca să spuie?…
Umbră neagră dealul suie
Spre copacul întristat
Singuratic şi uitat.

Dimineaţă… cer cu nori
Era brumă, erau flori?
Crengile tăragănă
Frunză neagră leagănă:

“Frunză neagră, or veni
Oamenii - făr’ a boci
Şi te-or duce ,ocolit,
Până într-un loc ferit.

Te-or da pradă lutului –
Hrană nesătulului -
Şi din tine-or creşte spini –
O mulţime de ciulini

Nimeni nu te-o pomeni,
Nimeni nu te-o prohodi...
Numai noi ne-om aminti
Că ne-ai fost frunză de-o zi”

Astfel crengile vorbiră…
Oamenii puhoi veniră
Şi-l luară din copac
Şi-l numiră fiu de drac

Fiul necuratului –
Blestemul pământului…
Şi-şi scuipară toţi în sân
Şi îl duseră prin fân

Prin fân şi prin nalbă-naltă
Nimenea să nu-l mai vadă.
Şi-ntr-un loc ascuns scobiră
Cu pământ îl înveliră

Şi plecară flecărind
Şi de rău mortul vorbind:
Că-l chema … cum îl chema
Că era aşa… şi aşa…

Numai copacul îl plânse
Şi o creangă mare-şi frânse
- Creanga care îşi pierduse
Frunza neagră ce-o avuse…

…Îl chema… cum îl chema!
Nimeni n-o mai întreba –
La ce naiba ar conta?

Gând frânt... de Nicoară Nicolae-Horia

Nimic nu e mai dureros
decât un gând
frânt,
înfrânt!
E ca un copil
care
nu știe
să se nască
singur...

al 6-lea simț - de Zaniciuc Carmen

când nu pot vedea
lumina ce se reflectă într-o lacrimă
roua unei flori
pentru o nimfă
ating petalele ce mă învăluie
într-un evantai
iar mâinile te simt
ca și cum niciodată
n-ar fi cunoscut altceva

Iubito, ciorile tot dau târcoale… - de Boris Ioachim

Iubito, ciorile tot dau târcoale –
În dimineţi şi seri îmi croncănesc…
Şi într-adins, tristeţi îmi lasă-n poale –
Atuncea când te vreau şi te doresc.

Privesc pe geam văzduhul ros de ceaţă –
De-o veşnicie, soare n-am văzut…
Dar sufletu-mi se umple de verdeaţă,
Căci primăvară-mi eşti şi început.

Un început de viaţă, plin de rouă,
De soare cald, de ciripit vioi
Şi de speranţă proaspătă şi nouă –
Că într-un suflet suntem amândoi.

În trup – departe, poate prea departe,
Suntem, iubito, şi-i cam dureros…
Dar până când banala, stearpa moarte,
Nu mă va cere – te visez frumos.

Mi-e dor să mi-te aciuezi în poale,
Să te sărut fierbinte, ameţitor…
Să sorb aroma fină-a gurii tale –
Să ne iubim, pierduţi în viu fior.

…Sunt vise doar – la geam, fără-ncetare,
Din zi în noapte, ciori îmi croncănesc…
Dar eu visez, cu râvnă şi ardoare,
Că-n braţe-mi eşti şi straşnic te iubesc…

DORINȚĂ - de Emil Marian

Mă-mbăt cu-a ta aromă și cu-ale tale șoapte,
Cu dulcele sărut, parfum de răsuflare,
Cînd mă trezești la viața și-n casă este noapte,
La mine-n suflet iarăși este o zi cu soare.

Dragostea-mi îți dogorește spre trupul tău fragil,
Sărutul meu dulce amar pe trup e tatuat,
În brațele-mi te înfășor femeia mea copil,
Și-n soaptele care nu dor aud al tău oftat.

Ca un vîrtej eu te iubesc sau lin ca un zefir,
În a mea inimă te prind și-acolo te păstrez,
Iar viața-i roză de acum, parfum de trandafir,
Și bucuros eu ma ciupesc să văd dacă visez.