Stejar – copil – stejar… de Adrian Gelu Radu

Discret, tăcut – stejarul lasă ghindă
călătoare-n pat de frunze la culcare,
şi învelită-n muşchi parcă se afundă
cu rădăcini să prindă-n sol cuibare…

Discret, tăcut – în zori sorbind rouă,
încetul cu încetul copilul a crescut,
din rădăcină spre înalt când plouă
braţele tot mai vânjoase a desfăcut…

Discret, tăcut – clipă de clipă-n an,
şi an după an tot noi frunze îi apar,
mantie copacului pădurii suveran,
copilul a fi matur în al naturii tipar...

Discret, tăcut – mândrie a pădurii,
adunând înţelepciune în verdeaţă,
drept vântului şi soarelui raze aurii,
demnităţii în viaţă îi stă fortăreaţă...

Încetul cu încetul – tu copile învaţă,
a sta drept sub nori negri sau azurii,
viaţa copilului stejar să-ţi fie povaţă,
să ai parte de demnitate şi bucurii…

păcate - de Nuța Istrate Gangan

amurgul nu are nici un rost
dacă pleoapa ta
nu se scufundă în lacrimă
tăcerea ta devine absurdă
atunci când cuvintele, în năvălnicia lor
îţi rămân ferecate pe buze

iubirea...
şi ea se transformă
în monedă de schimb
devenind
pariu si miză în jocurile ridicole de societate

trăim pe aceeaşi planetă
sub acelaşi cer
subjugaţi sub crucile personale
uitând şi iertând greşelile noastre
și greșelile greşiţilor noştri

doar tu, singur
mai presus de tot și toate
într-o împărăţie nerevendicată
sub un cer neimaculat
îmi judeci dumnezeieşte
păcatele necomise încă

Scânteia... de Nicoară Nicolae-Horia

Câtă lumină
și cât întuneric fără hotar
locuiește
în ea!
Și totuși mi-e dragă
scânteia.
Și eu am primit-o
în dar
și o dărui
întreagă
cui
vrea...

‎:4 - de Oană Stefan Valentin

în patru împart
sec bobul de grâu
și-mi dă pâine cu rest.
oare unde e încolțirea?

în patru am ochii
când mă trezesc
și-mi dă orbire cu plus.
oare e întuneric?

în patru pun versul
două se văd bine
două să le ghiciți.
oare ce e, ciupercă?

în patru împart buzele
unele pe gând
altele pe înflorire.
oare-mi tremură carnea?

închei la ultimul
nasture viața
măcar despre moarte
să îmi stea drept!

ACOPERE-MĂ - de Burde Victor

Acoperă-mă,
cu părul femeie,
să-mi ţii de cald
ca ierbii încolţite
primăvaratic,
umărul zăpezii
întârziat pe trup.

Mi-e bine aşa,
ca în ochiul amiezii-
ameţitor de verde;
Rămâi cu mine,
până în ceasul
de margine
a nopţii,
Iubeşte-mă
şi nu mai pleca.

TU N-AI SĂ ŞTII - de Irina Nedelciu

Tu n-ai să ştii ce suferinţă
Îmi umblă-n inimă, fiinţă !
Şi cât curaj mi-a trebuit
Să te gonesc cu vorbe-n timp.

Cum am umblat împovărată
Pe drumuri neştiute-n şoaptă
Şi în porniri necugetate
Ţipam cerşind la blânda moarte.

Tu n-ai să ştii, câtă durere
M-a stăbătut cătând unghere
Şi în pârjol de foc iuţit
Mă arunca în asfinţit.

Şi n-ai să ştii, câtă iubire
S-a răsfirat doar pentru tine
Şi-n anotimpuri despletită
Cânta în voaluri ameţită.

Dorea s-o vezi, să auzi chemarea
Dar... evitarea-ţi era calea
Şi parcă-n vis îmi murmurai
Şah mat, iubito!... asta ai.

Tu n-ai să ştii ce suferinţă
Se scurge-n inima-mi, fiinţă !
Cum îmi atacă toată viaţa
Spunându-mi : bună dimineaţa !

Tu n-ai să ştii... nicicând, fiinţă !

Despre toate şi nimic - de Boris Ioachim

Grădini de suflete, în jur, văd zilnic,
Cum cu tristeţe-ncet se pustiiesc…
Căci mersul lumii e grotesc şi silnic
Şi toate către scârbă ne-mbrâncesc.

Blazare sau cinism ne intră-n oase –
Şi despre dragoste arar vorbim…
Ca o cangrenă stă minciuna-n case –
Pân’ şi-n sinceritate o găsim.

S-ar zice că suntem egali cu toţii
Şi Dumnezeu ne-a plămădit la fel…
Dar cum s-aduni lingăii şi despoţii
Cu cei lipsiţi de şansă şi de ţel?

Ni-s sufletele îmburuienite
Şi trupurile, ni-s, în general,
Pentru sclavie gata pregătite –
Dotaţi suntem cu ochelari de cal.

…De gânduri negre creierul îmi fierbe,
Când hoinăresc pe străzi – al silei sol -
Şi văd cum tineri, cu figuri imberbe,
Râd fără rost, cu toţi privind în gol.

N-au nici trecut, prezent – iar viitorul
Le este de pe acuma condamnat,
Căci viaţa lor îşi desfăşoar-mosorul
Pe-un drum necunoscut şi blestemat.

De veacuri, generaţii, generaţii
De sacrificiu se perind, la rând…
Se vede că, menit-i acestei naţii,
Să poarte sacrificiu-n trup şi-n gând.

Mulţimile se chinuiesc să-şi ducă
Cu modestie, traiul – cumpătat –
Dar la un car de oale, o măciucă,
Ajunge, doar – şi totul este spart.

Ne tot minţim, mereu, că ni-i menirea
- Pe acest pământ ciudat, dar, totuşi, viu –
Această târfă-abstractă – fericirea,
Dar o cătăm în viciu şi-n desfrâu.

…Suntem, cu toţii, doar un car de oale –
Din vreme-n vreme, de-un ciomag lovit –
Căci lutul care suntem, e prea moale,
Ca să reziste într-un veac scrântit.

VISUL MEU… de Patricia Şerbănesc

şi cât a plouat, din zi... spre-nserat

mă gândeam la tine şi-am suit în vis
noaptea printre stele, era paradis…
şi când stropii-au stat, pe câmpul uscat
... am văzut cenuşa, ce s-a dizolvat…
cu gându-nsetat, vorbeai sacadat…
cuvinte din vremi, aş vrea, să le-aşterni…
noi am fost în vis… eu, suflet proscris
nu te-am pipăit, în schimb, ţi-am vorbit…

gânguream în somn, neştiind... că dorm
simţeam cum respiri, printre rătăciri…
şi-am ajuns la tine, aşteptai… un mâine
mâine n-a venit! în schimb, am dormit
dusă-n zări albastre, spre noi mângâieri
din mândrele astre, primeam doar tăceri…
cât oi mai zbura?…cred în steaua mea
mă duce şi-aduce, amintind de cruce,
din viaţă…un pic…totul… şi nimic…

nimeni nu ne crede, lipsită-i speranţa
ştim c-avem în noi, totul…rezonanţa
sufletul ne-mpinge să cătăm un rost
niciodată nu mai suntem, ceea ce am fost…
suferim schimbări, ce ne şubrezesc
o luăm de la capăt, părând chiar firesc,
reluăm căderea…pân’se curmă vrerea…
poate ne-om vedea…pănă vom pleca
sus pe mandra stea… a mea, sau a ta…
23.07.2012

Dulce-amar - de Constantinescu Elena Iuliana

Viața.
Un drum scurt sau lung,
greu sau uşor,
plin sau nu cu obstacole;
Când o guști din plin e dulce
Dar totuşi efemer;
Destinul...
Luminat de stele cândva,
S-a stins brusc în atâta suferință;
Încerc să renasc din cenușă
Dar vântul a împrăștiat-o;
Să cred în iubire
În dragoste…
Să nu pot
Să iubesc?
Îmi e teamă de suferință.
Pentru sufletul meu ca rană deschisă
Am căutat cel mai bun medicament:
Speranța,
Dar nu am găsit-o;
Ard în focul tău sublim iubire,
În mijlocul furtunii, zâmbesc,
Mă las pradă căderii
Și mă zdrobesc de pământul tău pustiu;
Lupt să alung tristețea
Ce îmi apasă atât de mult sinele
Parcă interzis fericirii;
Așa mi-o fi scris,
Să aștept mereu ,
Să colind cărările aspre ale necunoscutului,
Să îmi doresc un strop de fericire
Dar fără să-l aflu,
Un sărut de rouă,
Mângâierile mătăsii din privirea ta,
Să mă scalde şoaptele tale;
Visez…
Imens e pustiul dintre noi,
Destinul meu
Dintr-al nostru;
Al nostru...
Un dulce-amar.

Moldoveanul şi mafia - de Iurie Osoianu

... mai la o ieri Moldova mea iubită
de un ziar italian, cam cu bănat
a fost aşa din pod învinuită
că absolut e mafiotică ca stat

şi ce văd ochii -astăzi e demis
chiar însăşi -armăsarul de interne
acu e rândul carabasului -plohis
despre zubco să toarne baliverne...

povestea moldoveană de succes
se studiază de la Harvard la Palermo
şi chiar în rai -un seminar dumnezeesc
obligă la prezenţa tot infernul...

şi aice pe la noi, ca să spălam puţin
hidoasă faţă mafioto-comunistă
din Massachusetts legioane masterate vin
cu ingienica hârtie FMI-stă...

şi moldovenii... dă mă rog, sunt blânzi
visează la aşa un preşedinte
că tu când vei întinde braţul stâng
să-ţi strîngâ dreaptă caldă şi cuminte...

vedeţi ce se întîmpla peste Prut
-o mafie pe alta vrea demisă
la noi decând ca stat am aparut
pe toate le-am răbdat cu umilinţă...

deacea azi suntem poveste de succes
iar mâne v-om intra în Europa
avem şi noi un vis din Gulag-uri rusesti
-să construim o Europă interlopă...