TU N-AI SĂ ŞTII - de Irina Nedelciu

Tu n-ai să ştii ce suferinţă
Îmi umblă-n inimă, fiinţă !
Şi cât curaj mi-a trebuit
Să te gonesc cu vorbe-n timp.

Cum am umblat împovărată
Pe drumuri neştiute-n şoaptă
Şi în porniri necugetate
Ţipam cerşind la blânda moarte.

Tu n-ai să ştii, câtă durere
M-a stăbătut cătând unghere
Şi în pârjol de foc iuţit
Mă arunca în asfinţit.

Şi n-ai să ştii, câtă iubire
S-a răsfirat doar pentru tine
Şi-n anotimpuri despletită
Cânta în voaluri ameţită.

Dorea s-o vezi, să auzi chemarea
Dar... evitarea-ţi era calea
Şi parcă-n vis îmi murmurai
Şah mat, iubito!... asta ai.

Tu n-ai să ştii ce suferinţă
Se scurge-n inima-mi, fiinţă !
Cum îmi atacă toată viaţa
Spunându-mi : bună dimineaţa !

Tu n-ai să ştii... nicicând, fiinţă !

Despre toate şi nimic - de Boris Ioachim

Grădini de suflete, în jur, văd zilnic,
Cum cu tristeţe-ncet se pustiiesc…
Căci mersul lumii e grotesc şi silnic
Şi toate către scârbă ne-mbrâncesc.

Blazare sau cinism ne intră-n oase –
Şi despre dragoste arar vorbim…
Ca o cangrenă stă minciuna-n case –
Pân’ şi-n sinceritate o găsim.

S-ar zice că suntem egali cu toţii
Şi Dumnezeu ne-a plămădit la fel…
Dar cum s-aduni lingăii şi despoţii
Cu cei lipsiţi de şansă şi de ţel?

Ni-s sufletele îmburuienite
Şi trupurile, ni-s, în general,
Pentru sclavie gata pregătite –
Dotaţi suntem cu ochelari de cal.

…De gânduri negre creierul îmi fierbe,
Când hoinăresc pe străzi – al silei sol -
Şi văd cum tineri, cu figuri imberbe,
Râd fără rost, cu toţi privind în gol.

N-au nici trecut, prezent – iar viitorul
Le este de pe acuma condamnat,
Căci viaţa lor îşi desfăşoar-mosorul
Pe-un drum necunoscut şi blestemat.

De veacuri, generaţii, generaţii
De sacrificiu se perind, la rând…
Se vede că, menit-i acestei naţii,
Să poarte sacrificiu-n trup şi-n gând.

Mulţimile se chinuiesc să-şi ducă
Cu modestie, traiul – cumpătat –
Dar la un car de oale, o măciucă,
Ajunge, doar – şi totul este spart.

Ne tot minţim, mereu, că ni-i menirea
- Pe acest pământ ciudat, dar, totuşi, viu –
Această târfă-abstractă – fericirea,
Dar o cătăm în viciu şi-n desfrâu.

…Suntem, cu toţii, doar un car de oale –
Din vreme-n vreme, de-un ciomag lovit –
Căci lutul care suntem, e prea moale,
Ca să reziste într-un veac scrântit.

VISUL MEU… de Patricia Şerbănesc

şi cât a plouat, din zi... spre-nserat

mă gândeam la tine şi-am suit în vis
noaptea printre stele, era paradis…
şi când stropii-au stat, pe câmpul uscat
... am văzut cenuşa, ce s-a dizolvat…
cu gându-nsetat, vorbeai sacadat…
cuvinte din vremi, aş vrea, să le-aşterni…
noi am fost în vis… eu, suflet proscris
nu te-am pipăit, în schimb, ţi-am vorbit…

gânguream în somn, neştiind... că dorm
simţeam cum respiri, printre rătăciri…
şi-am ajuns la tine, aşteptai… un mâine
mâine n-a venit! în schimb, am dormit
dusă-n zări albastre, spre noi mângâieri
din mândrele astre, primeam doar tăceri…
cât oi mai zbura?…cred în steaua mea
mă duce şi-aduce, amintind de cruce,
din viaţă…un pic…totul… şi nimic…

nimeni nu ne crede, lipsită-i speranţa
ştim c-avem în noi, totul…rezonanţa
sufletul ne-mpinge să cătăm un rost
niciodată nu mai suntem, ceea ce am fost…
suferim schimbări, ce ne şubrezesc
o luăm de la capăt, părând chiar firesc,
reluăm căderea…pân’se curmă vrerea…
poate ne-om vedea…pănă vom pleca
sus pe mandra stea… a mea, sau a ta…
23.07.2012

Dulce-amar - de Constantinescu Elena Iuliana

Viața.
Un drum scurt sau lung,
greu sau uşor,
plin sau nu cu obstacole;
Când o guști din plin e dulce
Dar totuşi efemer;
Destinul...
Luminat de stele cândva,
S-a stins brusc în atâta suferință;
Încerc să renasc din cenușă
Dar vântul a împrăștiat-o;
Să cred în iubire
În dragoste…
Să nu pot
Să iubesc?
Îmi e teamă de suferință.
Pentru sufletul meu ca rană deschisă
Am căutat cel mai bun medicament:
Speranța,
Dar nu am găsit-o;
Ard în focul tău sublim iubire,
În mijlocul furtunii, zâmbesc,
Mă las pradă căderii
Și mă zdrobesc de pământul tău pustiu;
Lupt să alung tristețea
Ce îmi apasă atât de mult sinele
Parcă interzis fericirii;
Așa mi-o fi scris,
Să aștept mereu ,
Să colind cărările aspre ale necunoscutului,
Să îmi doresc un strop de fericire
Dar fără să-l aflu,
Un sărut de rouă,
Mângâierile mătăsii din privirea ta,
Să mă scalde şoaptele tale;
Visez…
Imens e pustiul dintre noi,
Destinul meu
Dintr-al nostru;
Al nostru...
Un dulce-amar.

Moldoveanul şi mafia - de Iurie Osoianu

... mai la o ieri Moldova mea iubită
de un ziar italian, cam cu bănat
a fost aşa din pod învinuită
că absolut e mafiotică ca stat

şi ce văd ochii -astăzi e demis
chiar însăşi -armăsarul de interne
acu e rândul carabasului -plohis
despre zubco să toarne baliverne...

povestea moldoveană de succes
se studiază de la Harvard la Palermo
şi chiar în rai -un seminar dumnezeesc
obligă la prezenţa tot infernul...

şi aice pe la noi, ca să spălam puţin
hidoasă faţă mafioto-comunistă
din Massachusetts legioane masterate vin
cu ingienica hârtie FMI-stă...

şi moldovenii... dă mă rog, sunt blânzi
visează la aşa un preşedinte
că tu când vei întinde braţul stâng
să-ţi strîngâ dreaptă caldă şi cuminte...

vedeţi ce se întîmpla peste Prut
-o mafie pe alta vrea demisă
la noi decând ca stat am aparut
pe toate le-am răbdat cu umilinţă...

deacea azi suntem poveste de succes
iar mâne v-om intra în Europa
avem şi noi un vis din Gulag-uri rusesti
-să construim o Europă interlopă...

Zorii de Gabriela Dangu si Emil Marian

E
Și la crăpat de ziuă soarele apare,
Strecurîndu-se printre broboane de rouă,
Pe scara de mătase la cer face urcare,
Desparte-acuma ziua de noapte în două.

G
Se nalță soarele pe scara de mătase,
Sărută noaptea șoptindu-i bun ramas,
Îi mangaie obrazul si genele-i sfioase
Si doar pe buze ii face popas.

Strîngîndu-si stelele de-argint la piept,
Topită de al lui sărut,
Se-nalță pe vecie-ncet
În fiecare noapte să îl fi durut.

E
Iar noaptea acuma se sfîrșește.
Sărutul razelor catifelate
Îl simte și o răscolește.
Iubită-i în eternitate.

Și-ncet în zi ea se preschimbă,
Sub raze blînde se dospește,
De triluri plină-i a sa limbă,
La viaț-acuma se trezește.

G
În gînd cu el ea vede dimineața,
Albastrul lui o doare nefiresc,
Lumina îi îmbrațișează fața,
Cînd zilele-i tăcute, cresc.

Învăluită în lumina-i lină,
Zîmbește prin inaltul ce-i desparte,
Înalță către ceruri toată vina
Că-n ziua lui, ea îi e noapte.

Beţie - de Zavoianu Vali

Sunt beat de dorul tău iubito
Atât de beat de dorul tău
Sticla durerii am golit-o
Şi sticla cu păreri de rău.

Mă-nvârt năuc prin amintire
Şi nu mai ştiu dacă trăiesc
Sunt în sevraj fără iubire
Sunt beat şi nu mă mai trezesc.

Sunt beat de dragostea pierdută
Şi-atât de beat de lipsa ta
Mi-e suferinţa surdă, mută
Şi nu mai ştiu să ies din ea.

De ţi-aş mai bea sărutul dulce
Aş fi iubito iarăşi treaz
Pe pieptu-mi capul tău să culce
Şi să mă mângâi pe obraz.

Sunt beat de şoapta ta ...adio
Atât de beat de ce-am pierdut
Iubirea ta aş reclădi-o
De m-aş întoarce în trecut.

Îţi scriu cu sute de condeie
Să ierţi, să vii...să mă trezesc.
Întoarce-te-napoi femeie...
Mi-e dor de tine, te iubesc.

Bilanţ - de Boris Ioachim

Ce scorojit e sufletul meu, Doamne,
Şi desfrunzit de mult-prea aspre toamne...
Mi-a înecat speranţe noian de pâclă deasă
Şi lâncede-anotimpuri, de tină, mă apasă.

Cu dinadins, văleatul, amar mă-nstrăinează
De tot ce-n mâlul vieţii mi-ar ţine mintea trează
De plumb mi-e viitorul – la fel ca şi trecutul
Şi-n paradis de humă mă-mpinge, avan, urâtul.

Cu vremuri tot mai stranii m-alintă ziua fadă –
E-o lume ce spre hăuri se-nghesuie să cadă.
E un vânt de nebunie, ce-n ceafa lumii cată –
E-un soi de frenezie tânjind spre Judecată.

Dă-mi, Doamne, ceasul sorţii c-o oră mai în spate
Să simt din nou azurul la geamul meu cum bate
Şi viu, ţesând la vise, măreţ să-mi pară anul -
Şi Ţi-oi plăti-n vecie – cu cirta, cu toptanul...

Plouă... - de Nicoară Nicolae-Horia

Plouă și mă bucur ca un țânc,
Ploaia până-n suflet îmi pătrunde,
Izvoarele te strigă din adânc,
Din setea mea, de-oriunde ești, răspunde!

Nu spun că mi-a fost ruga ascultată,
Plouă liniștit ca dintr-un cânt
În care m-am scăldat întâia dată
Când am venit în viață pe pământ.

Cuvintele sunt fericite-acum,
Nicio tăcere nu le mai aprinde,
Închide ochii și ascultă cum
Lumina lor întreagă te cuprinde...

ORBECĂIND SOARE - de Oană Stefan Valentin

În țăndări fascinante de lumină
Limpezesc, la mână, bucăți de întuneric.
Prea multă sudoare de glezne îndoite
Pentru o biată oglindă negru-opac.

Întind apoi timpul furat, pe creier
Îmi pulsează tâmple a pământ mucegăit
Și-mi răsar viu neuroni ancestrali
În vârfuri de degete impar neagățate.

Cuprind teama din venă cu lauri
Să mi se gudure talpa, de neumblat
Apoi aștept cuminte cealaltă dimineață
Să nască prematur un biet mâine.

Găuresc un gând aiurea, de doi bani
Și-l agăț la streașina ploii eterne
Las vântul să-si facă treaba de mântuială
Să cânte furtuna în amuleta chinez criptată.

Îndoi zeamă de mers cu zborul haotic
Să-mi fac mai dulce înghițirea de hap
Dezlegând, între timp, de litere-un rebus
Poate citesc în țăndări, lumină de mers.