duminică, 10 iunie 2012

COPII RAD SUB SOARE de Mihail Rujoiu

A inflorit salcamul iarasi,
Trestia capul isi pleaca,
La picioare are struna,
Varful inecandu-l parca

Iar cutremura pamantul,
O fisie alba grea
Si ne-ntoarcem precum viata,
In pamant iubita mea 

Spune draga tuturor,
Primul meu cuvant sublim
Si la asfintit de soare,
Catre tine sa ma inclin 

Se agita iar oglinda 
Si din colturi de pedastre
Lumea iar invata limba,
Cea de veci ce o cunoaste 

Corpul rece se framanta
Cu al dorului alean,
Zambetul se inalta acum,
Un vis lin pe tobogan

Toti copii rad sub soare
Spre uimirea unui dor,
Fericit e cel ce astazi
Pe pamant e iubitor .

Din cartea ;Din fum de tigara...
08-X-1986

DE DINCOLO! de Stefan Oana Valentin

Apoi, 
a fost întunericul
definitiv.
liniștea mirosea orb
a foc fierbinte 
și sacru.
timpul s-a terminat
înspre marea tăcere 
fără pui de secundă.
durerea avea gust
de tămâie dulce înfiptă
în genunchiul rugii.
înăuntrul crucii
diamantele urlau
a negru încătușat.
pașii descriau cercuri
fără raze drepte
doar frânturi de amețiri.
poruncile au tăcut
încă nu se inventase
podul putred,
nici marea adâncă
avidă de suflet
și trup.
doar visul urla
a plămâni vii
și nerespirați.
nu vrei să ne mai iubim
și-n visul tulbure
de dincolo?

10 06 2012
ȘTEFAN OANĂ

Mă strigă iarba... de Nicoara Nicolae-Horia

Mă strigă iarba să mă duc la coasă,
Cum mergeam cu tata în pruncie,
E-atât de multă şi aşa de deasă
Pe dealul meu, uitat în poezie.

E vară de acum, acolo ştiu
Se coc cireşele- ce sărbătoare!
De prea departe şi de prea târziu
Nu pot să vin şi zarea lor mă doare.

Doar pe furiş mă poartă câteodată
Acelaşi gând, el, cel mai de-cu-zori
Îmi bate coasa, n-a uitat s-o bată
Şi la auzul ei mă prind fiori.

Tata cosește-acum în veșnicie,
Mă strigă iarba să mă duc la coasă
Pe dealul meu durut din poezie,
E-atât de multă, Doamne și de arsă!...

de Nicoara Nicolae Horia.

E m i n e s c u de Iurie Osoianu

O viaţă întreagă am visat să vin la Ipotesti, la tine,
Să văd e sat terestru satul tău – extraterestru...
Dar nu mă lasă sâgele ce-mi curge-n vine,
Basarabeanul sânge, bade Eminescu.

Şi satul meu la fel cu ‘eşti', ca Ipoteştii,
În stânga Prutului, sătucul meu, Hăreştiul,
Ce vad frumos aveau cândva Hăreştii,
Să-l treacă toata lumea, bade Eminescu.

... acum întregul Prut e o vâltoare,
Şi nu mai trec ţărani, cu caii de căpăstru...
La Iaşi să-şi ducă, pepenii de vânzare
Ca-n vremi apuse, bade Eminescu...

Acuma Prutu-i ştreang, care de gât ne strânge,
Cum afirma prin Europa preşedintele Băsescu,
-De neam c-o datorie şi de sânge,
Faţă de tine, bade Eminescu...

Hotarul nu mă lasă... cică Europa,
E malul drept-adică românescul,
Şi Basarabia pe veci e Aziopa-
Cum râd muscalii, bade Eminescu...

Un unu, doi şi trei de când cerşeşti,
Un orice preţ Părintelui Cerescu,
Să dea o altă soartă, naţiunii româneşti,
Întegră soartă, bade Eminescu.

PS
... Înc-un poet plecat, cam nu demult, de-aice,
E vorba de-Andrian, de Păunescu
Tu vezi acolo sus – de-a sta-n genunchi să-ţi pice,
Ascultă-i versul, bade Eminescu...

Şi dacă-ţi place ţie, o să-i placă şi lui Dumnezeu,
Românul vers moldovenesc-românul vers basarabescu,
Şi poate s-a-ndura, unind poporul meu
În Mare Românie, bade Eminescu...

poezie de Iurie Osoianu din blog Osoianu (9 iunie 2012)

DOR DE TINE de Emil Marian

Mi-e dor de-a ta îmbrăţişare
Şi pielea ta cea parfumată.
De pătimaşa-ţi sărutare
De gura ta înmiresmată!

Mi-e dor de şoapta susurata
Când n-o aud, eu simt că mor!
De pasiunea murmurată
Care mă face iar să zbor!

Amorul tău e un nectar
Căci este pur, făr' de păcat!
Beau pân' la fund acest pahar
Ameţitor şi aromat. 

Îmi place mult să te dezmierd
S-aud a tale şoapte.
Să te sărut şi să mă pierd
Iubindu-te în noapte!

Şi-apoi în zori mă regăsesc
Tot mai flămând de tine.
Topit de dor eu te iubesc
Şi te păstrez în mine!  

21 ianuarie 2010

sâmbătă, 9 iunie 2012

RĂSCOLITOAREA CLIPĂ de Irina Nedelciu

În amurgirea zilei tăcutele alei,
Aşteaptă întristate o şoaptă de la tei
Ce-mpodobiţi de lacrimi de soare diafan,
Înmiresmează parcul, mereu, o dată-n an.

Parfumul delicat al teiului din parc
Te-aduce în simţirea-mi, cu un umil oftat,
Când în mirosul fin, suav m-ai sărutat
Cu o adorare mută, încât am îngheţat.

Privesc băncuţa, tristă, cu lacrimi pe obraz,
Încât şi umbra-mi plânge amarnicul necaz
De-a te-alunga în noapte când stelele pe cer,
Ne picurau poznaşe eternul lor mister.

De ce ? mă-ntreb adesea. De ce te-am alungat ?
Când inima-mi nebună mereu te-a adorat.
De ce, când fără tine mi-e sufletul lingav
De dor şi de iubire... şi zac ca un bolnav.

Răscolitoarea clipă găsită pe alei
Mă-nţeapă şi furnică în cel miros de tei.
Cu gându-nlăcrimat şi dorul nepătat
Mă pierd tăcută-n noapte, într-un prelung oftat.
Irina Nedelciu la 9 iunie 2012

supravieţuim de Renate Müller

ne învăluim sufletele setoase 
cu frunze uscate

mistuiţi în deşert
cu seceta ce le arde pe toate

ne-nvârtim fără rost
lipsa sevii ne aruncă pe spate

trăim cu văzul sticlos
arşi de vii cu braţe legate

vieţiile noastre totuşi se zbat
răsuflăm într-un pact de sinceritate

Heidelberg 09.06.2012

Ştiu!... de Radu Adrian Gelu

Ştiu! Doare... şi lacrima nu se usucă
- plutind în îndoială.
Crezând că fericirea-i o dată în viaţă
- cicatricea-i deschisă.
Iubirea, bucuria, toate sunt amintire
- soarta planul schimbă.
Visată, sperată, ea a avut o virtute
- o castă puritate.
Plânsul cel surd are lacrimile tăcute
- oare-i vanitate?
Amintirile estompate-n lacrimi, în zadar
- deşert de promisiuni.
Dacă mi-a fost a fi o dată fericirea trăită
- viaţa are totuşi sens!

De m-ai iubit… de Radu Adrian Gelu

De m-ai iubit, ţine-mă minte!
Ca vânt de vară
ce ţi-a răcorit dorul fierbinte
în o adiere clară…

De m-ai iubit, ţine-mă minte!
Ca cerul de vară
ce ţi-a înseninat simţăminte
iubirea să apară…

De m-ai iubit, ţine-mă minte!
Ca dulce căpşună
buza-mi ce sărutul să-ţi alinte 
foc văpaie de jună…

De m-ai iubit, ţine-mă minte!
Ca apusul de soare
ce-i dăruiai atâtea jurăminte
foc de paie-n altare…

ravagiu de Renate Müller

tu ştii ce haos
predomină în mine
cauzat în cutremur
de zguduiri abrupte

au căzut regale
cărţile răsfirate pe jos
zac fără speranţă

câtă nevoie am 
de oameni drepţi
să scoată zăbrelele

tu deschide fereastra
eliberează fluturele
ce se aşezase
pe praful tăcerii

Renate Müller
Heidelberg 08.06.2012