Frunza de Catalin Ciorba

S-a desprins o frunză-n taină,

Fără ploaie, fără vânt,
S-a culcat aşa pe-o parte,
Şi-a ajuns pân-la pământ.

Era galbenă, de aur,
Frunza mea căzută lin,
Aşezată de odihnă
Parcă... tot plutea puţin.

I-a venit aşa... să curgă,
Spre pământul ce-a hrănit-o,
Se va transforma în turbă,
Pentru toamnă pregătită.

Singură-n covorul moale,
De surate ruginii,
Se gândea la flori, la fluturi,
Şi la vânturi aurii.

Strălucirea... a pierdut-o
Se gândea, cum stătea dreaptă
Şi se bucura de soare,
Şi la noaptea, ce-o aşteaptă.

Ea... a tot cântat lumina,
Şi-a furat culori din soare,
A crescut, dintr-o bobiţa,
Mugur mic, plin de mirare.

Şi-a sorbit, din ploaia rece,
Cu nesaţ, întâia dată,
Şi-a fost mare, şi-a fost verde,
Şi s-a legănat culcată.

A văzut minuni de păsări,
Care zboară, care cântă,
Care au plecat şi ele...
Toamna asta se întâmplă!

Cătălin Ciorba

TE-AM IZGONIT de Irina Nedelciu

Te-am izgonit din visul meu frumos

Şi-a devenit urât... şi găunos,

Iar noaptea doar o mantie tocită,

De lacrimi prea amare tot lovită.

Te-am izgonit din inima-mi iubită,

Acum e seacă şi prea greu pălită,

De dorul ce-o atacă majestos

Cu fulgere... în stil impetuos.

Te-am izgonit din sufletu-mi brăţară,

Iar ce-a rămas e-o simplă za, pe-afară,

În vâjul aspru, troienită-n glod,

Încovoiată... şi fără nici un pod.

Te-am izgonit din gândurile mele,

Unde toţi pomii aveau multe rămurele,

Acum ce-a mai rămas sunt doar nuiele,

Ce fluieră prea triste după un ram cu mere.

Te-am izgonit din viaţa-mi obosită,

De stat prea mult în timp, nefolosită,

Acum încearcă propulsarea-n van!

Ea e bolnavă de iubire şi de an.

Te-am izgonit şi am greşit amarnic,

Căci te iubesc-ul m-a lovit năpraznic

Şi m-a lasat căzută-n boala dulce,

Unde în braţe-mi nufărul te-aduce.

Irina Nedelciu la 31 mai 2012 

Mmmm.... (dulce îndemn) de Stefan Oana Valentin

Mână-mi murgul

mult mai la munte,
mușcă-mi mărul
mult mai adânc,
mustul să iasă
viu din copite
foc din mugurul
verde de nuc.
miere multă
prea mângâierea,
din belșug 
să am în vin,
pielea ta 
mută durerea
să îmi astupe
adânc din mormânt.
să nu mă mor
mâncat de vultur
ci de floarea ta 
minune de soc,
mână-mi murgul
prea muritor
mult mai aproape
de-al tău 
prea dulce 
noroc!

31 05 2012
ȘTEFAN OANĂ

REGATUL TAU de Patricia Serbanescu

m-am înalţat pe minunata-Ţi scară

croindu-mi drum spre poarta singulară,
caut gradina în care cerul nu mai plânge
şi-acel Nimic, care pe veci, îmi va ajunge.
respir parfumul sfânt al florilor de crin
simţind iubirea revărsată din senin,
pe-ntreaga boltă, tot ce mişcă e cu ştire
nori recompuşi, se-ndreaptă spre pieire...

şi am ajuns cu greu în preajma Ta...
având drept ajutor, duhul din steaua mea
cu tălpile desculţe şi pline-acum de rouă,
am sufletul deschis spre altă lume, nouă
cu mâinile voit... încerc, mă prelungesc,
s-ating petala sfântă, a crinului ceresc...
voi coborî curând pe ancestrala scară
când plină-oi fi de dragostea regală,
să ard de dor aşa cum n-am putut trăi,
‘nălţată către Tine, învăţ să pot iubi...
de-atunci privesc mereu, în tainicul abis
să-ţi văd culoarea sufletului Tău, deschis.

Vara în zori… de Radu Adrian Gelu

În zori floarea vieţii cupa îşi deschide 

zeului soare a-i sorbi picurele timide,
adunate în rouă din stelele căzătoare,
îmbrobonind petalele cu cristale clare…

Coroana verii înobilând verdea poiană
cu zâmbet de fluturi-n cosiţa de codană,
la fluierul mierlei sturzul tot îşi înfoaie 
fulgii-n păstaie după o ploaie vioaie…

Ciocârlia purtând-n piept al zorilor nor,
deschide cortina scenei zărilor ca actor,
unduind reverenţe invită privighetoarea,
în tril a-i însoţi în culoare, verii defilarea…

Dori Lederer - Azi (recita Nicolae Dobos).

Evadarea din vacarm de Boris Ioachim

…Vacarmul străzii darnic otrăveşte

Pân’ şi-ale noastre strânse-mbrăţişări…
Claxon strident ne sperie, trezeşte
Din metafizice şi dulci visări.

Iubita mea-nainte de plecare,
Un singur lucru aş dori să-ţi spun:
C-aş vrea cu tine, dulcea mea splendoare,
Să fiu într-un îndepărtat cătun.

Cătunu-acesta, risipit pe-o coastă –
Cum risipite-s stelele pe cer,
Să aibă, într-un colţ, căsuţa noastră,
Ascunsă-n iederă şi în mister.

Eu să-ţi fiu mire – tu să-mi fii mireasă
Şi peste prag, atuncea când te trec,
Tu, sărutându-mă, zâmbind duioasă,
Eu fruntea nevoit voi fi să-mi plec.

Jur-împrejur să crească-naltă iarbă
Şi-n depărtare-un codru secular…
În curtea noastră, un izvor să fiarbă –
Cum fierbe, iarna, ceaiu-n samovar.

Iatacul nostru, cam aşa să fie:
Vara umbros şi iarna luminat
De neaua spulberată-n vijelie,
Când ascultăm cum urşii-n uşă bat.

Eu cam ţăran – tu fragedă domniţă,
Când prin iatac, în treacăt, ne-om ciocni,
Stârniţi de mirosul de lămâiţă,
În patu-ngust, zănatici, ne-om iubi.

Vecini s-avem, doar, poate, orătănii
Şi căprioare – dar nicicum mistreţi…
În înserări să bâzâie gângănii
Şi mierle să ne cânte-n dimineţi.

La flacără de lumânare, în noapte,
Eu să-ţi scriu versuri, pe când tu visezi
Că mergem să culegem mure coapte –
Sau mere roşii din târzii livezi…

Apoi, deodat’, cuprins de fierbinţeală,
Şerpeşte, lângă tine strecurat,
Să-ţi mângâii sânii, fără de sfială –
Ca-ntru-n-alt vis, să treci, netulburat’.

În zorii zilei, să-n-ai siguranţa
Că ne-am iubit sau, poate, c-ai visat
Eu, mucalit, să nu îţi dau speranţa
Că n-a fost vis – ci–a fost adevărat.

…Departe să trăim de lumea rece,
De răutatea şi meschinul ei…
Şi viaţa-n linişte ne vom petrece,
Îndrăgostiţi, frumoşi ca nişte zei.

Căci, vezi, iubito-n jur, deşertăciunea,
Domneşte mână-n mână cu minciuni –
Sub ceru-albastru, doar tu eşti minunea,
Ce-mi izvodeşte zi de zi minuni…

BALADA LUNILOR de Boris Ioachim

Ce-mi poţi spune, tu, gerar

Cap de an, bob de cleştar?
O să minţi din nou că anul
Va da belşug cu toptanul?

Sau şopti-vei pe-ocolite
Că ni-s zilele cernite
Că lumea e - cum e ea!
Şi nu ştii ce va urma?

Dar tu, parşiv făurar,
Plin de zloată şi amar,
Cu miros de primăvară
Ce înşeală-n fapt de seară,

O să-ţi cauţi o scăpare
Dând vina pe ursitoare
Că tare te blestemară:
Nici iarnă, nici primăvară?!

Sfiosule mărţişor,
Plin de speranţă şi dor,
Ce faci pieptul să se-nfoaie
Când îţi curg pe văi şiroaie,

Ce trezeşti dorinţe-uitate
Şi gânduri imaculate
Prins la mijloc eşti, fârtate -
Iarnă eşti, pe jumătate.

Somnorosule prier,
Ce-nverzeşti, zâmbind stingher:
Spune-mi, oare zarea noastră
Fi-va neagră, fi-va-albastră?

O, florar plin de candoare,
Îmbrăcat în strai de floare
Cobori raiul pe pământ –
Dar te pierzi curând în vânt.

Ce-mi poţi spune, cireşar,
Cu aroma-ţi de mărar,
Cu cântec de ciocârlii:
Mai poţi da, tu, bucurii?

Furiosule cuptor,
Ce strângi holdele de zor
Şi stârneşti patimi nebune,
Dor de ducă în genune

Nu eşti frate nimănui
Decât, poate, soarelui,
Care ţi-a lăsat zălog
Bun tovarăş: vărul foc.

Dar tu ce-o să spui, gustar
Cu surâsul tău de jar
Cu miros de pajişti arse
Şi cu frunzele-ţi prăfoase?

N-o să poţi spune ceva,
Fiindcă asta-i soarta ta:
Să-nfiripi mereu tristeţi
Şi pâcloase dimineţi.

Ce-mi poţi spune, tu, răpciune,
Lucruri rele, lucruri bune?
Despre bogăţia-ţi mare,
Despre-a omului sudoare.

Dar tu, galben brumărel,
Cu miros de tulburel -
Cu chiote deşuchiate
Şi cântece deochiate

Blestemat eşti, ca să treci
Prin livezi şi pe poteci,
Prin pădure, prin grădină,
Doar pe covor de rugină.

Mocirlosule brumar,
- Frate bun cu făurar -
Nu eşti de nici o ispravă:
Umpli gândul de otravă.

Hei, tu, bătrână indrea,
Unde-i inocenţa mea?
Und’ ţi-s sărbătorile
Ce-mi îmbătau zorile?

Tu, gerar şi făurar
Toate, toate-s în zadar.
Mărţişor şi tu, prier
Toate visurile pier.
Voi, florar şi cireşar:
Inima bate mai rar.
Tu, aprinsule cuptor
Nu mă mai minţi de zor –
Toate speranţele mor.
Tu, gustar şi tu, răpciune
Tăcere! N-aveţi ce spune!
Brumărel, brumar, indrea -
Toate plecaţi undeva,
Unde tinereţea mea
S-a zdrobit de-un ciob de stea…

SENTIMENTE ÎN DUNGI

Linii paralele inegale

definesc drumuri
permisive sau nu.
zebră necălcată încă de lei
rumegând viață și moarte
în dungi verzi înclinate în sus.

eternitatea e început de infinit.

izvorul din sânge de miel
inundă fierbinte linie de cuțit
gâlgâind roșu șiroaie dulci
de sfârșit necesar.

dungă fermecată e și nașterea
încolțind linie de viață
unde prima moarte ne uită
alăptând timpul spre cealaltă.

granița spre înăuntrul nostru
tot o linie de demarcație e
spre a vrea și a putea exista 
concomitent cu vântul.

rana închistată în durere
e linie aspră nevindecată
de cicatrice plină de lacrimi
spre o altă nedungă.

și gura întredeschisă-n plâns
e linie prea umedă de dor
de alte buze flămânde 
cuvinte plouate în lipsă de nor.

toporul înfipt prea adânc
cu atâta sete rece de cald 
e tot o dâră de foc nestăvilit
ars de lacrimi de sevă.

mâinile ferecate pe piept
cu degete vineți împreunate
în inimi de stâncă plângând
sunt tot dungi de țipât jelit.

până și crucea sfântă
pare o dungă firavă
de iubiri inocente
cu mâinile-n sân.

10 04 2012
Ștefan Oană

CAPRICIUL DESTINULUI de Irina Nedelciu

Atunci, cândva, când te-am privit,

Tot aerul mi l-ai sorbit,

Iar golul mare din stomac

M-a lecuit de alt bărbat.

Destin capricios, ciudat,

Ce-n joacă parcă ne-a purtat

Când în adâncuri, suburbii,

Când în abise şi făclii.

Un joc de simţuri cântărite

De cel destin ce ne tot minte,

Că ne iubim nemăsurat,

Sau ne urâm neîncetat.

Capriciul lui ne-a subjugat

Şi-n întrebări ne-a tot ghidat.

Răspunsuri am găsit în noi,

Ca o răsplată... suntem doi.

Un tu şi eu, un tot comun,

Unde iubirea stă în turn

Mereu curată şi frumoasă

Ca o regină graţioasă.

 Irina Nedelciu la 31 mai 2012 ·