Vae victis! - de Boris Ioachim

Îmi caut un refugiu în amintiri albastre
Sunt mai bătrân şi singur şi parcă mai posac
M-am săturat de lanţuri, minciuni şi glume proaste –
Nimic nu-mi mai oferă gâlceava cestui veac.

Eu n-am râvnit mărire, nici scaune sus-puse
Ci doar un colţ de cer, curat şi azuriu,
Sub care să visez la vremi demult apuse
Şi despre puritatea acelor vremi să scriu.

Din visurile mele nimic nu s-a ales -
Doar sila şi tristeţea mi-au stat mereu alături
Norocul chior, în viaţă, nicicând nu mi-a dat ghes
Şi chiar de-am fost în frunte - cei proşti m-au dat în lături.

Dac-am scuipat pe-acela ce-a meritat scuipat,
Nu-nseamnă c-am strivit pe altul ca să-nving...
Şi poate că slăvit-am pe cin’ n-a meritat -
Dar mâna ce loveşte, nu mi-a plăcut s-o ling.

Iar de-am iubit dreptatea, ca unic ideal,
Mereu cu nedreptate mi s-a plătit iubirea;
Dar dacă stau cu-nvinşii pe-acelaşi strâmb cântar
E pentru că, în viaţă, să pierd mi-a fost menirea.

Deci, asta mi-a fost soarta: să fiu, mereu, învins...
Dar nu-i nimic, pământu-i la fel de primitor
Şi acolo unde nu e nici luptă şi nici plâns -
Se duc, deopotrivă, şi-nvins şi-nvingător...