Şi dorul de tine… de Boris Ioachim

…Şi dorul de tine, mă seacă, mă fierbe –

Mi-e dor de acele momente superbe,

Când în arsura buzelor tale
Simţeam o aromă de roşii petale.

Mai ţii tu minte, strada pustie
Şi câinii din curţi, lătrând cu furie?!

Râdeam, şi printre-aprinse şi tandre săruturi,
Priveam cum prin aer zburau veseli fluturi.

Ce pătimaşă mi-era-mbrăţişarea! -
Că mi-era teamă că-ţi pierzi răsuflarea.

Dar tu de dorinţă, suflai fierbinte –
Şi, totuşi, la pieptu-mi, stăteai cuminte.

Din ceruri un astru duios ne privea -
Făcând să sclipească privirea ta,

Ce-mi intra-n suflet până-n prăsele
Făcându-l să salte spre cer, pân’ la stele.

Ce simplă şi pură, iubirea noastră,
Umplea de lumină noaptea sihastră!

Ne rosteam simple, dar dulci cuvinte –
Pe care, astăzi, nu le ţin minte.

Căci anii şi lumea le-au stins lumina…
Dar poate şi tu şi eu purtăm vina,

De-a lăsa-să intre-ntre noi-rău plictisul
Şi dragostei noastre, grăbindu-i apusul,

Să fim, dintr-odată, un fost şi-o fostă
Iubit şi iubită - şi asta ne costă -

Nici unul – din doi – neputând să se-ntoarcă
Şi firul iubirii din nou să-l mai toarcă.

Eu, ochii şi gura-ţi, cu gust de cireaşă,
Le mai ţin minte – în viaţa-mi golaşă

Şi plină de patimi şi triste iluzii –
Scăldată în fiere, trăită-n confuzii.

…Şi dorul de tine, mă fierbe mă seacă –
În viaţa mea goală - şi atât de posacă…