Sfârşit de vară, de iubire de Boris Ioachim

Să ne-ntristăm aşa cum se cuvine

Iubito, fiindcă vara s-a sfârşit…
Parfumuri dulci de flori, tot mai puţine,
Înmiresmează ziua-n asfinţit.

Hai să deplângem tinereţea noastră –
Când mai credeam în zodii, amândoi,
Când mai credeam că zarea-i doar albastră –
Şi dragostea-i un joc scornit de noi.

Sărută-mă, aşa, de despărţire,
Căci ştiu că visul nostru s-a sfârşit…
Ne mai rămâne palida-amintire
Că-odinioară, vorbe ne-am şoptit.

Despre ce-am face dacă omenirea
Ar dispărea curând şi - doar noi doi –
Ar trebui să ne-însuşim menirea
Ca lumea-ntreagă s-o înmulţim-napoi.

Şi cum râdeai, cu gura ta frumoasă –
Cu gustul de cireşe amărui!
Când, serios, vorbeam, cu voce joasă
Şi insistam părerea ta s-o spui.

Tu nu spuneai nimic, doar, dintr-o dată,
Mă sărutai, hoţeşte şi-mi prindeai,
Grumazu-într-o strânsoare disperată
Şi ca o iederă mă îmbrăţişai.

…Ce vise mari croiam, şezând pe iarbă,
În noapte, până zorii ne prindeau…
Când soarele-mpletea, pe zare, salbă
De roşii raze – ce ne sărutau.

Să ne-ntristăm aşa cum se cuvine
Iubito, fiindcă toamna a sosit…
Un vânt ce-ndeamnă pomii la suspine –
Şopteşte că iubirea s-a sfârşit…