e doar calea
spre nicăieri..."(Cetate în nor-Oană Ştefan)
ajustat..drumul spre nicăieri e doar o ...cale!
Un salt,nimic spectacular,
în sine,aceleaşi mişcări înălţătoare,
din stângăcia care mă muşcă
...un pui de conştiinţă?!
Să-i spun umărul meu drept,
înger bun de sfat,
sau,mai degrabă,
imperativul lui "te uită !"
privind la zbor neînvăţat.
Ridic o pleoapă,
stârnesc un murmur de gene somnoroase,
"Vor ochii tăi să vadă,iar,surată?!
De-atât nod ce-l cauţi în papură,
nici morţii nu-i dai vreme
să te-adoarmă,
aşa cum vrei,
la timp de somn...visând!
N-am bob zăbavă,
iertaţi-mi păcatul...fuga
de răsuflarea-mi puturoasă,
voi...preotese de plictis!
Un nicăieri închis în două zări
mă strigă atât de dulce,atât de efemer.
Şi-i spun doar drag,
căci nu-i ca dragostea,
calea dintre un dor şi-o stea,
e nenumit...
din câte nume am avut
eu doar chemarea am iubit!
Iar,paşii mei grăbiţi
să fug din mine mă alungă,
să fiu eu insămi drumul,
nibelung şi trudă,
de ham,zăgazuri,a lumii lacăte de porţi,
pătrund cu nebunia unui muribund,
împiedicat s-ajung
de-un sâmbure de adevăr!
E crud,îmi spun,sătul de singur,
fost-a floare albastră de gând,
n-aduce primăvara înapoi hrănind trecut,
doar spulberă destin în vânt,
păgân de ideal,
flămând de neştiut!
De fulger m-agăţ,
chemarea lui să-mi fie casă,
poartă şi...ACUM,
un loc unde furtuna n-are drum.
Acelaşi sfârşit
un singur început,
nu din apus şi,totuşi,răsărit,
calea spre nicăieri,
din câte n-am ştiut!
30.06.2012
Vero
spre nicăieri..."(Cetate în nor-Oană Ştefan)
ajustat..drumul spre nicăieri e doar o ...cale!
Un salt,nimic spectacular,
în sine,aceleaşi mişcări înălţătoare,
din stângăcia care mă muşcă
...un pui de conştiinţă?!
Să-i spun umărul meu drept,
înger bun de sfat,
sau,mai degrabă,
imperativul lui "te uită !"
privind la zbor neînvăţat.
Ridic o pleoapă,
stârnesc un murmur de gene somnoroase,
"Vor ochii tăi să vadă,iar,surată?!
De-atât nod ce-l cauţi în papură,
nici morţii nu-i dai vreme
să te-adoarmă,
aşa cum vrei,
la timp de somn...visând!
N-am bob zăbavă,
iertaţi-mi păcatul...fuga
de răsuflarea-mi puturoasă,
voi...preotese de plictis!
Un nicăieri închis în două zări
mă strigă atât de dulce,atât de efemer.
Şi-i spun doar drag,
căci nu-i ca dragostea,
calea dintre un dor şi-o stea,
e nenumit...
din câte nume am avut
eu doar chemarea am iubit!
Iar,paşii mei grăbiţi
să fug din mine mă alungă,
să fiu eu insămi drumul,
nibelung şi trudă,
de ham,zăgazuri,a lumii lacăte de porţi,
pătrund cu nebunia unui muribund,
împiedicat s-ajung
de-un sâmbure de adevăr!
E crud,îmi spun,sătul de singur,
fost-a floare albastră de gând,
n-aduce primăvara înapoi hrănind trecut,
doar spulberă destin în vânt,
păgân de ideal,
flămând de neştiut!
De fulger m-agăţ,
chemarea lui să-mi fie casă,
poartă şi...ACUM,
un loc unde furtuna n-are drum.
Acelaşi sfârşit
un singur început,
nu din apus şi,totuşi,răsărit,
calea spre nicăieri,
din câte n-am ştiut!
30.06.2012
Vero
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu