Pastel de Veronica Simona Mereuta

fiece cuvânt n-ar vieţui singur

aşteptarea le este dată doar brazilor
odată cu ramul veşnic verde
căci frunze n-au mai rămas
la împărţeala norocului de-a fi muritor
în atâta deşertăciune 
de trăit
nu cum se spune ci cum ar fi trebuit
să-ţi stea ,cu adevărat ,condeiul drept

dacă aveam cum mă naşte singură,
poate că nu ştiam curajul să încerc a fi om,
nu doar femeie
la fel de uşor îmi era să fiu salcie,
malul meu să-mi asculte,vrând nevrând, neliniştea,
bocetul de surpare a tot ce trece
dacă plecat prea treci prin veşnicia limitată
ce n-o poţi împărţi

amestecate ropote de ploi,
plecări gonaşe de cai înaripaţi de drumuri,
toate culorile negăsite încă
într-un pastel de clipe dintr-un timp,
prea drag ,să îl înşeli,
tocmai acolo unde povestea s-a îngemănat de bunăvoie
cu ceea ce tu singur ai ştiut că va fi
dincolo de furtuni,arşiţă şi lacrimile ce-ţi adapă
cu bunăştiinţă
visul ce te are încă
în viaţă!


03.07.2012
Vero