Amintiri… de Lacramioara Lacrima

Pe cararuia vietii sunt multe amintiri
Sunt intamplari ce-odata erau si ele-au fost
Le las in urma mea si duse-s din priviri
Asa a fost sa fie poate au avut un rost
Zilele se duc lasandu-si amintirea
Ce este adunata in suflet si in gand
Chiar daca ea si-a ndeplinit menirea
Revine cateodata adusa de un vant…
Un vant ce se strecoara cu adierea lui
Prin fiinta ta ce duce toti anii ce-au trecut
Simtirea face semn si dand trecutului
Clipele ce s-au scurs si care le-ai avut
De-s amintiri placute e parca o placere
Ce azi le retraiesti zambind in sinea ta
Dar ele de sunt triste e numai o durere
Ce-ncerci sa o alungi si speri a o uita…
In cartea vietii noastre se scriu in orice zi
Randuri ce mai tarziu vor reveni in minte
Si prafuita toata cu nostalgie le-om citi
De timpuri ce au trecut iar ne vom aminti
Visand vom rataci in zilele de ieri…
Si daca vrei nu poti ca sa mai schimbi ceva,
In suflet strajuiesc atatea intalniri…
Cu bucurii, necazuri, iubiri in calea ta…

Si timpul trece iute lasand amprenta lui
O singura comoara nu poate sa ne ia
E amintirea noastra si poate a dorului
Si acum si-n viitor mereu va persista…
Gandindu-ma la tine acum eu ma gandesc
Ca intr-o zi tu poate vei fi o amintire
Astazi ma bucur ce mult eu te iubesc
Si maine tu ramai clipa de fericire…
Iar amintirea ta va fi asa de vie…
Chiar daca vei pleca acolo-n drumul tau
Incerc sa te pastrez…prezentul ca sa tie
Si maine, si poimaine sa fii iubitul meu
Traieste-ti clipa azi si nu privi-napoi
Iubeste cu speranta tot ce este frumos
Ca toate s-au creat anume pentru noi
Ca amintirea zilei sa o simtim duios
Fara de amintire, noi n-am avea trecut
Nici visele n-ar fi, nu am putea visa
Si-am trai in lume fara de inceput
Iar ritmul muzicii nu l-am putea canta
Trecutul e ca noaptea cu multe lumanari
Ce reprezinta simplu noian de luni si ani
Cu timpul se tot sting plecand in departari
Ai fost si vei ramane iubirea ce o am…

PRINTRE MUZE... de Patricia Serbanescu

Numărată printre muze
Tolănită-n baldachin
Ţi-aş şopti mărunt, din buze
Printre flori de rozmarin...

Şi-n tăcerea ce-nfioară,
Bântuiţi de vreun ciclon
Te-oi băga de tot în boală,
De-om cânta pe-acelaşi ton.

Vise cuibărite static
Cu miresme răvăşite
Naşte viforul empatic
Între mâinile-amorţite.

Mângâi tenul măsliniu
Ce-l sărut printre petale,
Închid genele, târziu
Căci dormit-ai, cu o floare.

Dumnezeu are lucrare
Mai mereu zădărnicită,
Sau noi… nu avem răbdare
S-o primim mai întregită.

Cu toţi cătăm fericirea
Numai cea adevărată,
Însă singură, ea este
Doar aceea…imediată.

Inima zburdă spre soare
Şi grăbită, hotărăşte
Mai mereu ea îşi doreşte
Numai ceea ce… nu are…

28.01.2013

şi de-o să vină de Leonid Iacob

S-au agăţat coroanele-n cuvinte

şi rândurile-n arbori au murit,

lumină tremurând mai e fierbinte,

dar huma trece-ncet spre asfinţit

Jertfirea primăverii pe altarul

crucificat în rugul plin de spini,

a coborât prin scoarţa ei amarul

atâtor nopţi strivite-n rădăcini

Iar florile, ce n-au lăsat potirul

să fie inimii luminii un balsam,

s-au răsturnat pe ascuţiş de pietre

în care eu şi tu nu mai eram.

Plecasem pe tulpina unei umbre,

ne rătăcisem în liane de tăceri,

că-n tente de culori atât de sumbre

mai răsfirăm un mâine sau un ieri.

Şi, de-o să vină iarăşi primăvara,

s-o aşteptăm cu suflet de lumină

că poate în coroane de cuvinte

viaţa mai palpită-n rădăcină.

Leonid IACOB

poezia face parte din volumul meu: "Ultima Santinelă"

Melancolie de Cristina Maroiu

Eu nu te-ntreb care ţi-e rostul,
de ce-ai venit, când vei pleca…
Pofteşte, intră-mi în grădină,
sau ia un loc la masa mea!

Nu te feri, nu-ţi fie teamă,
n-am să-ţi arunc povara grea!
Noi ne cunoaştem de o viaţă,
să te gonesc, nu, n-aş putea…

Ţi-am pregătit un ceai cu miere,
un loc curat în aşternut.
Cântă-mi romanţe despre tine,
sunt pregătită să le-ascult!

Să povestim ce-i nou în lume,
cum se trec anii, rând pe rând…
Vom fi ca două surori bune,
născute din acelaşi gând!

În ceasul înserării, totuşi,
înlăcrimată de-am să fiu,
să nu mă laşi, ia-mă în braţe,
tristeţea mea, dulce pustiu!

Cristina Măroiu
29.01.2013

Mi-e frig fără tine de Renate Müller

Ai şters amprentele mele
din sufletul tău!

Cum să te regăsesc?

Te caut în mine, te simt,
este al inimii mele ecou,
ce-mi răspunde când strig.

Balansez pe-un fir de durere
spre tine în gând şi mi-e greu.

De-a ta cumplită tăcere,
mă-mpiedic,
mă-mpiedic mereu!

RM 29.01.2013 RM

Unui poet de Renate Müller

În filatura literelor
faci să răsune limba
ca o glasură dulce

aduni pe-un caier
păienjenişul vorbelor
ca zahărul de vată

roteşti fusul
priceput să torci
cuvintele-n mătase

Renate Müller

Aşteptând... de Boris Ioachim

Ce-apăsător îmi pare acest sfârşit de iarnă –
Cu zilele-i ceţoase, cu chiciuri sau noroi…
Pe când monotonia urâtu-n clipe-mi toarnă,
Aştept, ca din văzduhuri, să cadă calde ploi.

Ploi calde, ce-or să spele al câmpului covor,
Stârnind fiori de viaţă în colţul adormit
Al ierbii care zace închisă, sub zăvor,
De crusta-nstăpânită pe lutu-ncremenit.

Suavele miresme, de brazdă aburindă,
Departe sunt, departe – şi parcă nu mai vin…
De plumb e aşteptarea, când firea e flămândă,
De soare şi de verde şi de sublim senin.

O sete, dureroasă, de viaţă-n piept aşteaptă
Să iasă la iveală, când câmpul va-nverzi –
Ca sufletu-mi, din iarnă, păşind treaptă cu treaptă,
Din nou să iasă-afară – gătit pentru-a iubi.

Pentru-a iubi înaltul şi siniliul cer
Şi verdele pădurii şi soarele bălan…
Se află-n primăvară un nesfârşit mister
Ce face să renască speranţa, an de an.

…Ce-apăsător se arată acest sfârşit de iarnă
Cu zile încremenite în grele aşteptări…
Aştept, cu-nfrigurare, văzduhul ca să cearnă
Ploi calde – ce-or să cadă în limpezi înserări.

dorințe adie ca fluturi de Ovidiu Oana-pârâu

dorințe adie ca fluturi

fierbinți gângureli presărate

în aerul plin de păcate

tăcere strivim sub săruturi

ferestre de lună pătate

sidef presărat pe-așternuturi

de-atâta-mplinire pe trupuri

sudori pe sudori zac uitate

vin zorii cu noi începuturi

cosița de-aramă-ntre perne

se schimbă în roză și cerne

dorințe pătate de fluturi

poete de Renate Müller

tu eşti un templu
părăsit şi-nsingurat

nimeni n-a mai încercat
s-aprindă în el lumina

în beznă şi-n frig
au rămas uitate comorile

în scrini de aur hibernează
valori icoane şi datini

tu îngenunchiat peste
un sipet de nestemate

te joci îngândurat
cu nenumărate cuvinte

depunând pe hârtii
perlele tale însângerate

Renate Müller

Numai Român – din trecut de Costel Suditu

Îmi spunea bunicul din partea tatii
când eram pe la nouă ani,
Despre al patruzeci şi patrulea al lui
când era război în lume, 
ce se întâmplase aici, în Buzău la el, întruna
din acele zile.
Fiul său, tatăl meu adică, nu era încântat 
dar bunicul îl privi să-i convină şi
atunci am aflat 
cum într-o după-amiază venind obosit
cu plăvanii de la arat, 
găsi în casă un soldat rus siluind-o grăbit
pe bunica iar ea plângea şi ţipa.
Atunci, cu mare grijă, 
luă arma rusului care stătea rezemată de uşa
făcută de el cu rindeaua dintr-un trunchi de brad luat
de la moş Petre, fratele lui mai mare pe un hârdău de vin, şi
cu baionetă cu tot le feri afară într-o parte.
Nici tatăl meu nu ştia, el avea treizeci şi şapte 
eu nouă ani, când aflam de la bunicul cum i-a murit tatei
toţi fraţii de după el, nenăscuţi încă fiind, pentru că
atunci, să faci dragoste cu femeia ta însemna să
faci copii, ca o pocăire după acest păcat, zicea .
Aşa a spus, că din ziua aceea nu mai puteau fi numai Români,
deci, nu se va mai naşte nici un copil în casa lui 
din rădăcina care este el fiului.
Şi, obosit cum era, a cuprins grumazul rusului cu
mâinile tari ca lemnul şi la sugrumat 
şi până nu a mai mişcat nu la slăbit,
Apoi l-a luat şi cu totul l-a aruncat
în buda din spatele curţii peste care grăbit
a mutat cocenii de iarnă pentru plăvani.
Pe bunica a mângâiat-o cu un arcan 
stricat, zicându-i că de crescut copii, a scăpat.
Şi s-a bucurat, ea, că se oprise
la al nouălea, când, de seamă am băgat 
că tata plângea
şi bunicul, la el nici nu se uita.
Şi eu am plecat la joacă după aceea, devale, cu
toţi copiii satului, unde era iarba mâncată de oi, să jucăm fotbal,
mai într-o parte curgând chemându-ne la el,
râul Buzău care ne-a scăldat şi ne-a ţinut mult timp
undiţele în mâini de copil, iar pe coasta satului era
o pădurice unde mergeam să ascult păsărelele, 
primăvara mai ales, singur, şi citeam 
numai poezii de Eminescu, altă carte n-aveam,
era premiu de la şcoală pentru o menţiune, 
cea mai mare bucurie, cartea aceea.
Tata a mai rămas cu tatăl său care
nici nu se uita la el.
Şi mi-a spus bunicul a doua zi
când mâncam împreună cartofi copţi şi la fel
ceapă coaptă,
să fiu numai Român, să-mi placă.
Şi ce dacă el a omorât un rus, eu,
să rămân, numai Român, îmi spunea.
-„Nu e vinovat copilul şi nici femeia”… ofta
curăţând o felie de mămăligă coaptă pe plita sobei, de sare.
-„Ia, nepoate, sufletul pământului, de mănâncă”!
şi mâncam şi m-am făcut mare
cu mămăligă coaptă şi
cartofi copţi şi ceapă coaptă şi câte-o gură 
de vin ca smoala de negru din
cana lui de lut ars înnegrită pe dinlăuntru 
ca buzele sale şi dinţii ca floarea de liliac.
Şi când a murit, pe tata l-am văzut 
a doua oară plângând în obor, căzut
şi ferit de ochii pruncilor săi, şi l-am întrebat: 
- „ de ce plângi, tată”? şi el mi-a răspuns
- „ că sunt, numai Român, tată…”
- „da ce, tată, numai, numai Românii plâng”? l-am întrebat iarăşi,
îngrijorat că bunicului îi promisesem că
o să fiu, numai Român, şi nu plângeam…
- „ Da, mă, mi-a zis, numai, numai Românii” !
şi m-am pus şi eu pe plâns de necaz
că nu eram, numai Român, la moartea bunicului meu,
mort, numai Român.