m-am împiedicat de tăcere
în genunchi am cerşit
mâini pline de mângâieredar indeferenţa m-a străpuns
cu lama ei de oţel
m-am împiedicat de raze
în fire subţiri de lumină
ce în surdină fremătau
atunci când sau rupt
pe când eu mă zbăteam
m-am împiedicat în tine
în ochii tăi de tăciuni
ce mă priveau fără vină
care începuseră miraţi
să-mi surâdă în milă
miercuri, 13 februarie 2013
Vântul de Ovidiu Oana-pârâu
n primăvară naşte armonia,
Valsând prin pajişti câte-o adiere,
Arşiţei domolind monotonia
Când poartă nori să plouă mângâiere.
Apoi, din ape, fură abur dulce
Şi-l face înălţimilor umbrare,
De-aşa răcoare, pleacă să se culce,
Chiar astrul istovit de preumblare.
După răpciune, aripe dezleagă,
Purtându-le spre zări neruginite,
Zorind şi gospodarii să culeagă,
Bogatul rod al toamnei împlinite.
Frunzişuri surpă-n codru sub rafale,
Pătând mirific iarba-ngălbenită,
Din ceruri nea şi ger cumplit prăvale,
Ca viscol peste viaţa troienită.
DE PRIMĂVARĂ de Boris Ioachim
Din streşini lăcrimează gheaţa
De palma vântului atinsă
Şi înviorată-i dimineaţa
Când gura gerului e-nchisă.
Scăpată-i firea de zăpadă
Când soarele sărută geamul
Şi-un ghiocel iese să vadă
De nu cumva-nverzit-a ramul.
Pe garduri gureşi guguştiucii
Înadins îşi înteţesc gâlceava
I-ascult şi gândurile-mi negre
Se risipesc în vânt, ca pleava.
E-un zvon de vrăbii guralive
Şi gârlele se-ntrec în clocot
Iar mânjii bolţi-n înserare
Se tachinează-n vesel ropot.
Se hârjonesc zburdalnici miei
-Vag firul ierbii se iţeşte –
Cu toporaşi şi cu brânduşe
Natura iar se primeneşte.
Fuior de abur izbucneşte
Din reavănul miros de glie
Şi-un ciripit sfios soleşte
Gingaşul tril de ciocârlie.
Pe-ntreaga fire e stăpână
Fără tăgadă primăvara
Şi zile calde or să vină
Să înverzească-ntreagă ţara.
O, Doamne, mulţumescu-ţi, dară,
Pentru-acest nou belşug de soare
Şi, rogu-te, fă să răsară
Speranţe noi în fiecare!
De palma vântului atinsă
Şi înviorată-i dimineaţa
Când gura gerului e-nchisă.
Scăpată-i firea de zăpadă
Când soarele sărută geamul
Şi-un ghiocel iese să vadă
De nu cumva-nverzit-a ramul.
Pe garduri gureşi guguştiucii
Înadins îşi înteţesc gâlceava
I-ascult şi gândurile-mi negre
Se risipesc în vânt, ca pleava.
E-un zvon de vrăbii guralive
Şi gârlele se-ntrec în clocot
Iar mânjii bolţi-n înserare
Se tachinează-n vesel ropot.
Se hârjonesc zburdalnici miei
-Vag firul ierbii se iţeşte –
Cu toporaşi şi cu brânduşe
Natura iar se primeneşte.
Fuior de abur izbucneşte
Din reavănul miros de glie
Şi-un ciripit sfios soleşte
Gingaşul tril de ciocârlie.
Pe-ntreaga fire e stăpână
Fără tăgadă primăvara
Şi zile calde or să vină
Să înverzească-ntreagă ţara.
O, Doamne, mulţumescu-ţi, dară,
Pentru-acest nou belşug de soare
Şi, rogu-te, fă să răsară
Speranţe noi în fiecare!
Tristete… de Lacramioara Lacrima
Parca n-are-mbratisare
La fel si privirea mea
De n-o vede pe a ta,
Norii picura si plang
Ochii-mi lacrimeaza-n vant
Intai cad pe obrajori
Si se scurg incetisor
Se-ntalnesc cu stropii reci
Pe pamant isi fac poteci…
Pomii-si clatina creanga
Stiu, nu te iubesc degeaba…
Triste-ar fi zilele mele
Daca, tu n-ai fi in ele
Noptile ar fi pustii
De-ai uita ca sa mai vii,
Luna n-ar mai straluci
La stele n-as mai privi
Chipul tau nu mi-ar zambi
Visele s-ar duce toate
Pe cine-as avea aproape?
Dimineata-n zori de zi
Cu cine m-as mai trezi?
Ce trista natura-ar pare
De n-ar avea primavara
Fara flori ce infloresc
Pasari care ciripesc
Apele n-ar clipoci
De n-ai fi, cine as fi ?
Fiinta zavorata in mine
Ar ingana prin suspine
Ca nu este altcineva
Cum este faptura ta
Asta doar…ca te iubesc…
Alta n-as vrea sa gasesc
Atat timp cat ma iubesti
Nu pot sa te-nlocuiesc
Pentru ca esti minunat
Cum esti chiar ca n-am aflat
Suflet bland si bun, senin,
In durere sa m-alini,
Ma-ntelegi in tot ce spun
Merg cu tine pe-al tau drum
Si te-astept cat pot, cat pot.
Uite viata-mi are rost…
Trista e gurita mea
Fara sarutarea ta…
ALBASTRUL de Elena Iuliana Constantinescu
l-am văzut într-o zi
Modelat pe o roată
Agățată la soare,
Iar ochii mei, i-am găsit
Aruncați pe un mal de ocean.
Bustul meu…
Reușise la prima vedere,
Dar ochii
Polarizau încă albastru.
Rămase doar gândul să-l caut
În bobul de rouă curat.
Hotărâre de Veronica Simona Mereuta
mai degrabă, curajul naiv de-a crede,
cu ochi de orb,
pământul pe care încă îl calci,
apăsare cronică acolo unde obişnuiai
să-ţi porţi inima la vedere
metafora-bordei de melc
te grăbeşte încet
nu eşti încă bătrân
poate mai cucernic,
în imboldul de-a pierde totul
împiedicat de călcâi
nici măcar funie
darămite capcană meşteşugită
nu te prind încă
doar un dor de nicăieri
răsucită săgeată mustind tăcerea
din toate cotloanele
şi cât o doreai să te înţelepţească
altădată medalie
din greşeli nu înveţi
decât statul drept
...
VeSMe
Spre care dintre zări ... ? de Ovidiu Oana-pârâu
Spre care dintre zări să nărui
Privirea de căutare slută?
De zile-ntregi pe cale stărui,
Dar zarea mi se pare mută.
Când arătări morgane cearcă,
Să-mi toarcă viers de ciocârlie,
Doar cucu-frate cântă, parcă
Îmi minte inima pustie.
Păienjeniş de lacrimi ţese
Spre depărtarea ta tăcută,
Un dor ce-ar vrea să nu-i mai pese
Că zarea i se-arată mută.
De-atât privit, şi-atâta umblet,
Şi-ncovoieri sub aşteptare,
Uitat-am că te port în suflet,
Pe lunga timpului cărare.
Sfarsit de februarie de Boris Ioachim
Murdară e zăpada – ca veacu-n care noi
Ne-apropiem, apatici, de viaţa–de-apoi;
Că am trăit minunea de-a ne-ntâlni, cândva,
Aduce-şi-va aminte, vreodată, cineva?
Sau vom cădea-n uitare – ca multele iubiri
Ce-au ars pline de patimi – şi-acum nici amintiri
N-au mai rămas în urmă; ci, doară, nişte cruci –
Lăsate-n părăsire – de-a-vremilor uituci?
Ca să-ţi vorbesc de moarte, mi-ar fi aşa facil!
Căci nu-i nici o speranţă să redevin copil –
Copil, măcar, la suflet – la trup, nici vorbă nu-i!
O, cât de dor îmi este să-mi las gândul, haihui,
Să zburde, să viseze – şi-n vise să clădească
O lume ideală, în care să trăiască
Toţii semenii-n lumină şi-n adevărul pur –
Nici umbră de tristeţe să n-afle primprejur…
Ce gânduri aiurite în minte se desfac –
Când ştiu cât sunt de-apatic, şi cât sunt de posac!
Dar clefăind zăpada, murdară, de sub paşi
Încerc o evadare şi-aş vrea să-mi fie naşi
De sus, din cer, un astru – de jos, un ideal
În veacu-acesta cinic şi-atâta de venal…
Iubito, ştii, la tine în suflet, de-aş putea
Să-mi cuibăresc nimicul – pe dat’ aş reînvia
Şi ochii stinşi, spre ceruri, eu i-aş ţinti deplin –
Ei, ca printr-o minune, s-ar umple de senin
Şi ar pătrunde-n mine, fără să ştiu, tiptil
Visările urzite pe când eram copil.
…Dar am ajuns acasă…privesc în calendar
Şi-mi chem, plin de mânie-napoi gândul hoinar…
Tu eşti departe tare – ce faci, nu am habar -
E frig şi sunt apatic – sfârşit de făurar…
Ne-apropiem, apatici, de viaţa–de-apoi;
Că am trăit minunea de-a ne-ntâlni, cândva,
Aduce-şi-va aminte, vreodată, cineva?
Sau vom cădea-n uitare – ca multele iubiri
Ce-au ars pline de patimi – şi-acum nici amintiri
N-au mai rămas în urmă; ci, doară, nişte cruci –
Lăsate-n părăsire – de-a-vremilor uituci?
Ca să-ţi vorbesc de moarte, mi-ar fi aşa facil!
Căci nu-i nici o speranţă să redevin copil –
Copil, măcar, la suflet – la trup, nici vorbă nu-i!
O, cât de dor îmi este să-mi las gândul, haihui,
Să zburde, să viseze – şi-n vise să clădească
O lume ideală, în care să trăiască
Toţii semenii-n lumină şi-n adevărul pur –
Nici umbră de tristeţe să n-afle primprejur…
Ce gânduri aiurite în minte se desfac –
Când ştiu cât sunt de-apatic, şi cât sunt de posac!
Dar clefăind zăpada, murdară, de sub paşi
Încerc o evadare şi-aş vrea să-mi fie naşi
De sus, din cer, un astru – de jos, un ideal
În veacu-acesta cinic şi-atâta de venal…
Iubito, ştii, la tine în suflet, de-aş putea
Să-mi cuibăresc nimicul – pe dat’ aş reînvia
Şi ochii stinşi, spre ceruri, eu i-aş ţinti deplin –
Ei, ca printr-o minune, s-ar umple de senin
Şi ar pătrunde-n mine, fără să ştiu, tiptil
Visările urzite pe când eram copil.
…Dar am ajuns acasă…privesc în calendar
Şi-mi chem, plin de mânie-napoi gândul hoinar…
Tu eşti departe tare – ce faci, nu am habar -
E frig şi sunt apatic – sfârşit de făurar…
Fior de roua de Lavinia Amalia
Cateodata susurul ierbii
il simt adanc
acolo
unde realitatea si visul
isi strecoara printre gene fiorul
dansul felinic isi coboara ritmul
in talpile dragostei
gandul curge in sangele asteptarii
pana jos la glezne
acolo
unde roua si stelele se unesc
sub talpile goale intr-o solemna tacere pe altarul palmelor
cateodata susurul ierbii
il simt asternandu-se in simfonia ochilor mei
in eternul atingerii tale
acolo
unde nimeni nu umbreste culorile stropilor de lumina
o soapta de foc lasat-am ca pe un´´rug aprins´´sa arda
in susurul ierbii
Abonați-vă la:
Postări (Atom)